29 iunie 1941 este data la care mai mult de 13 000 de evrei au pierit ca urmare a ceea ce a rămas cunoscut în istorie ca Pogromul de la Iași. Mareșalul Ion Antonescu, liderul antisemit al unei Românii aflate în război de partea Germaniei, îi vedea pe evrei ca fiind dușmani ai guvernării, considerând că aceștia sprijineau în secret Uniunea Sovietică și a decis anihilarea forțelor „iudeo-bolșevice”.
Pe 24 iunie, după ce Iașiul a fost bombardat de forțele sovietice, a apărut zvonul că populația evreiască din oraș ar fi membră a Partidului Comunist și ar fi „ghidat” bombardierele rusești, iar pe 26 iunie, după ce un al doilea bombardament a cauzat distrugeri importante și pierderi de vieți omenești, reacțiile împotriva evreilor s-au înmulțit. Astfel, pe 27 iunie, Antonescu a ordonat ca Iașiul să fie „curățat” de evrei.
Acuzați de sabotaj, în noaptea de 28 spre 29 iunie 1941, evreii din oraș au fost atacați de poliția din Iași, de agenți ai Serviciului Special de Informații, precum și de tineri înarmați de SSI. Unii dintre ei au fost împușcați pe loc, alții au fost deposedați de bunurile materiale și forțați să se urce în câteva trenuri de marfă care au pornit spre mai multe localități precum Călărași, Roman sau Podu Iloaiei. Trenurile au fost plimbate spre și dinspre aceste orașe timp de mai multe zile, de-a lungul cărora oamenii au murit din cauza deshidratării, a lipsei de hrană sau de aer.
Cei puțini care au reușit să supraviețuiască au povestit ororile prin care au trecut de-a lungul acestor zile în Trenurile Morții. Agresați, bătuți și înghesuiți în vagoane umplute la capacitate maximă, fără apă, mâncare și aer, fără un loc destinat nevoilor fiziologice, mulți dintre ei, indiferent de vârstă, au clacat încă din primele ore.
În volumul Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România, apărut la editura Polirom, găsim o serie de astfel de mărturii. Printre ele, cea a lui Iancu Țucărman, care a scăpat cu viață din trenul Iași – Podu Iloaiei și care își amintește: „Pe jos, în vagon, era un strat de bălegar de grajd proaspăt, peste care era presărat praf de var nestins, care, în contact cu bălegarul, a degajat o căldură insuportabilă. Micile obloane ale vagonului, care erau deschise spre interior, au fost astupate cu scânduri bătute pe dinafară de un lucrător zelos al gării; șapca de uniformă a ceferistului o am și acum în fața ochilor. […] De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit, aruncându-se în neștire de la un capãt la altul al vagonului în disperare și delir, după un strop de apă sau o gură de aer. Distanța de 20 km dintre Iași și Podu Iloaiei, în loc de o jumătate de oră, cât se parcurge normal, am parcurs-o în 9 ore. De la ora 5 dimineața, până la ora 2 după-masa, când ușile vagoanelor au fost deschise și groaznicul chin îndurat, de asfixiere și deshidratare, a luat sfârșit, odată cu viața multora dintre noi. […] Din vagonul meu am supraviețuit numai 8, printre care și cel care vă vorbește acum. Restul de 129 de evrei au trecut în neființă, sufocați și deshidratați.”
Jurnalistul italian Curzio Malaparte, aflat în Moldova în acea perioadă, a fost unul dintre martorii evenimentelor, el înregistrând în volumul său, Kaputt, experiențele pe care le-a avut în calitate de corespondent pe frontul de Est, printre acestea numărându-se și Pogromul de la Iași.
Credit foto: United States Holocaust Memorial Museum (USHMM) / Serviciul Român de Informații (SRI) / Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS)
Sursă foto: Radu Ioanid, POGROMUL DE LA IAȘI, editura Curtea Veche