Yom Kippur

Noua stagiune a Teatrului Evreiesc de Stat şi-a deschis „porţile” către public cu o serie de spectacole, ca de fiecare dată, alese pe sprânceană – dinamice şi interesante. Am avut plăcerea de a vedea piesa, „Yom Kippur” (Ziua Ispăşirii). Aceasta a avut loc la Teatrul de Artă, într-o sală micuţă şi cochetă cu o distribuţie de excepţie (Maia Morgenstern, Raluca Aprodu, Denisa Dogaru, Mihaela Velicu, Aneea Opriş), în regia lui Alexandru Jitea.

Încă de la intrarea în sală atmosfera creată te invită să iei parte la povestea ce urmează să prindă viaţă sub ochii tăi. Întotdeauna voi iubi teatrul din acest punct de vedere, este cea mai verosimilă artă, cea mai vie dintre toate prin simplul fapt că se desfăşoară sub atenta ta privire. Scena este micuţă şi aranjată atent pentru a reda cât mai real povestea. Fiecare obiect mi s-a părut gândit şi i-am găsit rostul în cadru. Mi se pare acest lucru un punct de plecare foarte important pentru o asemenea piesă.

Dragostea este pilonul principal de la care a pornit ideea, ideea ce a ajuns să se materializeze în faţa mea şi a celorlalţi spectatori. Intriga este dichisită. Vă întrebaţi cum? Este pur şi simplu incredibilă, eram uimită la fiecare pas făcut de către unul dintre personaje. Este frumos ţesută ca o mantie de mătase, plăpândă şi simpatică. Acţiune începe în momentul în care Amira (cea mai mică dintre fete) îşi cheamă cele trei surori deoarece mama lor a dispărut, chiar în Ajun de Yom Kippur. În religia evreiască această sărbătoare este cea mai însemnată dintre cele trei mari şi marchează un post auster şi sobru, moment în care te întâlneşti cu întreaga familie. Cele trei surori ajung şi de aici încep cu adevărat problemele. Conflictele sunt de la cele mai banale, din motive copilărești, până la acuzaţii incredibil de grave. Momentele tensionate sunt dozate în aşa măsură încât să-ţi simţi pulsul cum creşte. La un moment dat, când Famy ( Sora care a fost dată afară din casă în adolescenţă pe motiv că ar fi genul de om mai uşor decât un fluture şi la fel de zburdalnic.) se ceartă îngrozitor cu celealte două (Evelyn şi Malka. Una incredibil de credincioasă şi cealaltă incredibil de geloasă.) a fost precum oala care fierbe şi odată dă pe afară. Doar că nu oala a dat pe afară, ci surioara lor mai mică. Trebuie să recunosc că atenţia mi-a fost distrasă de conflictul lor, iar Amira m-a luat pe nepregătite (exact ca și pe cele trei surori.).

Replicile sunt copioase, extrem de bine gândite şi neforţate. În teatru consider că aportul cel mai mare îl au replicile, prin felul lor de a fi. Dacă exagerezi şi încarci cu povațe ori din contră, spui lucruri banale, devine obositor şi respectiv plictisitor. Ele nu doar s-au certat pe parcursul piesei, ci s-au şi regăsit. Au început să-şi amintească momente din copilărie (faptul că fiecare venea cu câte o versiune pune gazul acela pe focul nestins dintre ele).

„Ne vedem deceniul următor!” spune Famy când pleacă înainte de Yom Kippur. Cred că acest lucru spune cât de mult se plăceau şi se vizitau. A doua zi a revenit deoarece îşi uitase un lucru important și primeşte o replică acidă din partea uneia dintre surori „Vai, dragă, ce scurt a fost deceniul!”Singura care nu face jocurile acestor conflicte este mezina, care la sfârșit le dă replică tuturor şi, sper eu, aduce o schimbare în relaţia lor. Doar la sfârşitul unei zile de Yom Kippur poate exista un nou început.

La un moment dat, o doamnă profesor mi-a dat un exerciţiu interesant. Din el am înţeles un lucru pe care l-am observat şi pe tot parcursul piesei. Dacă iei două personaje şi le schimbi rolurile, piesa se schimbă? Dacă aş fi pus-o pe Malka în locul lui Famy şi pe Evelyn în locul Amirei cu siguranţă ar fi ieşit o ciorbă. Ficare soră are propria personalitate, sunt definite extraordinar şi au în spate un trecut bine conturat. Şi dincolo de cochiliile lor ridicate în speranţa de-a părea puternice găsim patru fete cu suflet bun şi îndurerate de viaţă, dar care încă mai găsesc puterea să zâmbească.

Despre interpretare, ce pot spune? Nu am cuvinte! A-ntâia, fără pereche. Doamna Maia Morgenstern a jucat minunat şi chiar m-am cam necăjit puţin că a apărut de prea rar. Rolul domniei sale, rolul mamei celor patru fete care le lasă un mesaj înregistrat pe un aparat de filmat, este cireaşa de pe tort. Nici nu avea cum să fie altfel. La fel şi despre surori, fiecare cu un stil aparte, lucru ce animă enorm scena şi aduce publicului zâmbete pe buze.

Când s-a sfârşit m-am trezit ca din transă, am uitat şi de oboseală (liceuț drăguţ. ora şapte jumătate. ore. Iei!…). Ropotele de aplauze au prelungit magia încă târziu în noapte, căci poveştile niciodată nu se sfârşesc…

Sursă: Pălărisme

Yom Kippur în sufrageria mamei. De fapt, în sufrageria Teatrului Foarte Mic. Patru surori, fiecare cu amintirile ei despre „acasă”. Surorile mele, ale tale, ale oricui.

Piesa, jucată la Teatrul Foarte Mic, marți (3 februarie), vorbește despre Ziua Ispășirii, dar, mai mult, despre Ziua Iertării. Mama a patru surori dispare de-acasă. Fetele se întâlnesc în ajun de Yom Kippur, deși fiecare e împinsă de un motiv diferit. Mai departe decât intențiile lor a fost voința mamei, care a reușit să „adune” copilele sub același acoperiș, într-un moment atât de important pentru familia evreiească.

Amira e fata cea mică, dată afară din facultatea de arte și care încearcă să-și recâștige locul prin ralizarea unui film; ea e cea care le anunță pe surorile ei și le întâmpină în casa copilăriei. Fanny, femeia de succes, e copilul pe care părinții l-au dat afară la 16 ani; ușuratică, dar elegantă, blonda așteaptă un copil, fără a fi, însă, gravidă. Evelyn e femeia credincioasă, conservatoare, care nu e de acord cu exhibiționismul tinerelor și care-și pune viața în pericol, la a patra sarcină, pentru a împlini „Voia Domnului” („Un copil e un dar de la Dumnezeu; nu vine cu chitanță la schimb!”, va spune ea în fața simplității cu care Fanny își alege copilul pe care-l va adopta). Malka e soția plafonată într-o căsnicie care-i permite să se uite la serialele ei favorite, iscoditoare și înțepată, nerăbdătoare și trăind cu impresia că ea știe cel mai bine cum au mers lucrurile în familia lor.

Căutarea mamei și teama pentru starea ei le dezvăluie pe fete așa cum nu și-au asumat niciodată. Tensiunile adunate între ele creează reproșuri, insulte, crize și dezamăgiri. Se acuză, se amenință, vin și pleacă, plâng și râd, se aliază (cele mici împotriva celor mari, căsătorite; cele care s-au simțit părăsite față de cele iubite de părinți) și-și dezvăluie poveștile, neîmplinirile și rămășițele prăfuite ale copilăriei cu arome de sărbătoare. În spatele poveștii, e o piesă despre dragoste: dragostea de mamă le aduce împreună, dragostea de sine le desparte, dragostea de familie le aduce înapoi și le face să se cunoască.

Sufrageria mamei arată prăfuită, scoasă din pozele alb-negru; clanța e stricată și canapeaua e puțin prea nouă. Spațiul e uniform ocupat, canapeaua e locul concilierilor și al confesiunilor, fotoliul din colț e amintirea mamei. O cameră video care proiectează pe perete e legată de poveste, ce-i drept, dar mi s-a părut scoasă din decorul conservator al familiei.

Evelyn plânge aproape toată piesa și se înroșește când surorile ei apar în lenjerie. Malka vorbește repede, precipitat și ascuțit. Fanny își joacă destul de bine rolul de „femeie fără moravuri”. Cu toate astea, ea și Amira interpretează puțin prea dedicat, exagerându-și atitudinile și reacțiile.

Cred că piesa e povestea oricărei familii. La un moment dat, toți plecăm de-acasă, ne certăm cu rudele din motive inventate, uităm ce culoare are părul mamei și dacă poartă sau nu ochelari. Eu mi-am dat seama cât de multe mă leagă de familia mea. Yom Kippur rămâne pentru mine, creștină prin naștere, un fel de sărbătoare a mulțumirii, a recunoștinței că am cui să spun acasă.

Sursă: Semne Bune

Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti (TES) prezintă noul spectacol “Yom Kippur” (în româneşte asta înseamnă Ziua Ispăşirii) la 21, 22 şi 23 iunie. Regia spectacolului aparţine lui Alexandru Jitea, iar din distribuţie fac parte Dorina Păunescu, Maia Morgenstern, Alexandra Fasolă, Raluca Aprodu, Denisa Dogaru, Mihaela Velicu, Aneea Opriş şi Aurora Păunescu. Cu prilejul premierei, se află în România autoarea acestui text, Hanna Azulay Hasfari, cunoscută actriţă israeliană, care a avut amabilitatea să ne vorbească despre “Yom Kippur” şi despre sine.

Subliniind importanţa zilei Yom Kippur ca zi a iertării în Israel, Hanna Azulay Hasfari ne-a spus că piesa e despre patru surori ce nu-şi vorbesc şi care au multe drame personale şi familiale. Textul se bazează totuşi pe doi piloni. Primul este iertarea, ca instrument de supravieţuire şi convieţuire, de înţelegere a propriei vieţi, iar cel de-al doilea, maternitatea.

În opinia autoarei, legătura între ea şi TES privind montarea textului aici s-a produs astfel: “Piesa mea a fost tradusă în franceză şi engleză, apoi selectată pentru a reprezenta Israelul la o lectură de texte contemporane, la invitaţia Academiei Române. Acum două luni am primit un e-mail de la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, care îmi solicita drepturile de autor pentru a reprezenta piesa mea aici. Sper ca acesta să fie primul pas al piesei mele în lume. De aici să călătorească şi spre alte teatre. Deşi sunt pentru prima dată în România, am cunoştinţe despre această ţară prin românii şi evreii care au imigrat în Israel. Iar românii sunt calzi şi deschişi, ca şi noi, evreii de origine marocană. Am avut ocazia să o cunosc pe Rozina Cambos, cu care am şi lucrat: o uriaşă actriţă, venită la noi din România. Acum 20 de ani, am lucrat cu Liviu Ciulei, jucând Puck în «Visul unei nopţi de vară», spectacol pe care marele regizor l-a montat la Teatrul Kameri din Tel Aviv”.

Pentru unele roluri în film, Hanna Azulay Hasfari a fost premiată cu distincţii importante în ţara sa. Am întrebat-o: unde se regăseşte mai mult, pe platoul de filmare sau în scrierile sale şi dacă se completează aceste lucruri sau sunt paralele? Şi ne-a răspuns: “Când joc, cel mai important este să fiu actriţă. Când scriu, cel mai important este să fiu scriitor. Dar cu siguranţă am nevoie tot timpul de jocul pe scenă. Pe de altă parte, dacă atunci când scriu un text iar «comandamentele» ce ţin de realizarea optimă a spectacolului cer ca eu să mă retrag o fac. Mă rezum la rolul de scriitor. În general, îmi place să mă simt nefericită şi să spun că fericirea mea va fi atinsă de îndată ce voi scrie următorul scenariu, următoarea piesă”.

Hanna Azulay Hasfari a regizat în 2013 filmul “Anashim Ketumim”, aflat acum în post-producţie. Ea a scris şi scenariul, jucând şi rolul principal feminin. Ne-a mărturisit că a scris rolul special pentru ea în acest film. “Am creat un rol avându-mă pe mine în gând. De altfel, întotdeauna când scriu, scriu despre mine şi fiecare dintre personajele mele sunt un alt fel de mine, de eu. Dar, în cazul particular al acestui scenariu de film, nu am ştiut, cu două săptămâni înainte de a începe filmările, cine va prelua rolul. Soţul meu, care este un mare regizor israelian de origine poloneză (Shmuel Hasfari ­ n.r.), a spus că rolul nu e pentru mine. Până la urmă, l-am jucat. M-am distribuit pe mine în acest rol şi nu cred că am greşit”.

Sursă: Jurnalul Național