Păpușarul

Din nou îmi reproşez că a trecut ceva vreme de când nu am mai ajuns la teatru şi iarăşi îmi promit în gând că am să vin mai des. Pentru că spectacolul “Păpuşarul”, după Gilles Segal, în regia lui Alexander Hausvater, mi-a reamintit de ce m-am apucat de teatrologie: emoţia întâlnirii cu scândura scenei este unică, iar trăirile pe care le ai în preajma unor actori buni te aduc în pragul unui catharsis, cum ar spune Mihai Măniuţiu. 🙂

Ştiam că un spectacol în regia lui Hausvater nu poate fi decât special, altfel, inedit. Mă aşteptam la interacţiune, la scene care i-ar fi pus în dificultate pe cei pudibonzi sau care ne-ar fi săltat inima un pic. Am avut puţin din toate, iar asta i s-a datorat “Proprietăresei“, adica Nataliei Ester, care se face “vinovată” de faptul că am trecut pragul TES-ului din nou.

Dar sa trecem la spectacolul propriu zis: la fel ca în “La Ţigănci” (montat la Odeon, magistral), Hausvater şi-a ţinut spectatorii pe hol, pentru ca mai apoi să-i strecoare pe norocoşi (m-am numărat printre ei) pe scenă, acolo unde singurul inconvenient mi s-a părut vizibilitatea nu tocmai bună.

Păpuşarul este povestea unui mânuitor de marionete evreu, supravieţuitor al lagărului de la Birkenau, de unde a şi evadat împreună cu un prieten, în timp ce soţia lui gravidă a rămas dincolo de gardurile de sârmă ghimpată. Izolat într-un apartament închiriat în Berlin (culmea!), Finkelbaum îşi recompune viaţa răpită de nazişti prin intermediul scenelor inventate cu ajutorul unor păpuşi din cârpă. Chiar şi soţia sa, Rachela, este la început o simplă marionetă, mânuită de actriţa Alexandra Fasolă.

Momentele de delir, în care, rupt de Dumnezeu îşi vede propria nuntă pornind de la erecţia pe care o are în sinagogă, sunt întrerupte de proprietara apartamentului. Nemţoaica jucată cu fineţe, cu sensibilitate dar şi cu putere de Natalie Ester, încearcă să-l convingă pe “herr Finkelbaum” că războiul s-a sfârşit de cinci ani şi că poate să pună capăt izolării. În acest sens, îi aduce diverse personaje care încearcă să-l convingă prin mijloace specifice să “evadeze”. Numai că a doua oară această evadare i-ar aduce practic sfârşitul, pentru că ar realiza implicit că a pierdut tot: familie, prieteni şi soţie.

Chiar dacă iniţial m-a deranjat vizual implicarea unor marionete mânuite de actori, ideea lui Hausvater a salvat un spectacol care ar fi putut la fel de bine să fie un monolog.
L-am descoperit pe Constantin Florescu, un actor care ar trebui “abuzat”, dar din punct de vedere artistic, fireşte. A jucat convingător, a fost ACOLO, chiar şi cînd indicaţiile regizorale îi impuneau o tuşă mai puternică, mai radicală, eventual uşor ridicolă. Îmi doresc să-l mai văd şi în alte spectacole, să (re)confirme…. 🙂

Am văzut actori tineri cu poftă de joc şi cu vână. L-am revăzut cu bucurie pe Rudy Rosenfeld, care a făcut un rol excelent dintr-o apariţie episodică, de final.

Am aplaudat cu reţinere, cu gândul la acelaşi “La Ţigănci“, unde publicul era poftit de actori să iasă în linişte. De această dată, actorii transformaţi în marionete mecanice întâmpinau spectatorii în foaier.

Explicaţia acestui mod inedit de a încheia un spectacol o găsesc în ceea ce scria Mihai Măniuţiu la un moment dat, într-una din cărţile sale. (citatul nu e nici măcar aproximativ. păstrez doar ideea…). Aplauzele reprezintă nevoia noastră aproape instinctivă de a ieşi din starea de “hipnoză” pe care o “impune” un spectacol. Mai ales unul unde actorii joacă în preajma ta, te ating, îţi vorbesc. Schimbul de energie este puternic. Şi după ce reuşeşti să te încarci şi te pierzi în lumea imaginată de regizor, la ieşirea în lumea reală vrei să produci acel declic, care te va trezi cu adevărat. Şi atunci aplauzi. Si zgomotul puternic al palmelor te duce din nou în stradă, chiar dacă Hausvater te vrea încă “fermecat”. Poţi, cel mult, să stai acasă pe gânduri, aşa cum fac eu acum, şi să îţi propui să mergi mai des la teatru. Şi să intri în “transă“.

Sursă: Blog Florin Ghioca

Ma tineam de multa vreme sa vad „Papusarul”, piesa de teatru marca Teatrului Evreiesc de Stat. Va spun sincer, ca la inceput, titlul nu m-a atras, ba chiar mi-a trecut pe la urechi, fuse si se duse. La un moment dat, am auzit intamplator povestea piesei si am hotarat sa merg. Deloc nu am gresit. Ba chiar am concluzionat cat de fraiera am fost. Nu ma mai iau niciodata dupa titlul unei piese de teatru.

Autorul textului este Gilles Segal, costumele si scenografia sunt realizate de Viorica Petrovici, muzica Yves Chamberland si regia? Daca stiti de colaborarea permanenta dintre cei doi si am pomenit de Yves Chamberland… celalalt nu poate fi decat regizorul Alexander Hausvater.

Nu stiu parerea voastra despre Alexander Hausvater, dar va spun ca mie imi place cumva pseudo-excentricitatea regiilor sale. Evident ca incearca sa duca lucrurile pe alocuri pana la extrem, dar in ”Papusarul” nu. Cel putin aceasta este parerea mea. Mi-a placut foarte tare piesa, text, regie si mai ales muzica… dar nu avea cum sa fie altfel atunci cand in joc este creatia lui Yves Chamberland.

Holocaustul, fuga de trecut, supravietuirea in contingent, o lume imaginara.

Samuel Finkelbaum este papusarul. Viata lui rapita de nazisti si nebunia lui. Sa fie o nebunie reala? Sa fie Holocaustul motivul nebuniei? Sa vrea sa devina nebun ca sa poata supravietui durerii, amintirilor? Samuel Finkelbaum refuza sa creada ca razboiul s-a terminat, refuza sa se bucure de libertate cand durerea numita Birkenau este de nesuportat. Nu poate depasi usa apartmentului din Berlin pentru ca ar trebui sa dea ochi in ochi cu realitatea. Realitatea crunta ca el traieste si sotia lui a ramas dincolo de gardul ghimpat al iadului de la Birkenau.

Realitatea lui este formata din carpe, ace si ata. Asa ii poate avea aproape pe toti langa el. Evadarea lui este dubla. Cea fizica, evaderea din lagar si evaderea psihologica, cea din lumea reala.

Samuel Finkelbaum este personajul interpretat de actorul Constantin Florescu, personajul care m-a facut sa descopar un actor urias. Rolul pe care il interpreteaza in „Papusarul” este un rol greu, dar pe care il face exceptional. Trecerile din realitatea contruita de el in realitatea adevarata, sunt incredibile. Aceste treceri dureaza fix cat o bataie in usa. Nemtoaica.

Nemtoaica jucata cu sensibilitate si totodata cu putere de actrita Natalie Ester este liantul lumilor, al imaginatiei, al realitatii, al durerii, al sansei. Cand apare pe scena… tresari, esti captiv. Spectator te-ai numit la casa de bilete a teatrului, atunci cand ti-ai achizitionat biletul de intrare la spectacol. Acum esti in lumea lui Finkelbaum si trebuie sa joci.

Nemtoaica, Popov, Spencer, Weissfeld sau doctorul (roluri interpretate cu originalitate de catre actorul Nicolae Calugarita) incearca din rasputeri sa intre in lumea papusarului, pe cand noi, cei din fata lui Finkelbaum, suntem deja in lumea lui.

Sa reuseasca prietenul din Birkeanu (rol interpretat de actorul Rudy Rosenfeld) sa patrunda? Nebunia papusarului ii permite sau il opreste pe acesta?!

Rolurile sunt foarte bine creionate: Constantin Florescu, Natalie Ester, Rudy Rosenfeld, Nicolae Calugarita, Alexandra Fasola, Anka Levana, Marius Calugarita, Iolanda Covaci, Darius Daradici si Viorel Manole sunt actorii „nebuni” care au intrat in jocul regizoral inedit semnat de Alexander Hausvater. Interpretarea lor da calitate spectacolului, il face un spectacol special in asa fel incat, pierdut fiind in lumea imaginata de regizor, aplauzele sa te poata trezi.

Si totusi… Nebunia regizorala a lui Hausvater nu se termina odata cu aplauzele… intrebarea este: ies actorii la aplauze sau …?

Sursă: Blog Liana Rucsanda

Autorul piesei relatează povestea vieţii unui celebru păpuşar supravieţuitor al unui lagăr de concentrare, care refuză să creadă că războiul şi coşmarul s-au încheiat şi care recreează în ascunzătoarea lui cu ajutorul păpuşilor lumea în care a trăit şi care i-a rămas vie în memorie.

Alexander Hausvater aduce pe scenă această lume a umbrelor, inventând forme teatrale noi şi recurgând cu ingeniozitate la păpuşi şi diverse obiecte neînsufleţite. Regizorul însuşi spune că ”spectacolul celebrează creativitatea umană, devenită unica modalitate necesară în lupta pentru supravieţuire”. Refugiat într-un apartament din Berlinul postbelic în compania marionetelor sale, Finkelbaum, fostul păpuşar din Lodz, intenţionează să dea un magistral spectacol de adio. Prin magie, membrii trupei sale, de mult decedaţi, reapar la repetiţiile cândva faimosului său teatru de păpuşi. Astfel revine la viaţă un întreg univers în care regăseşti toate acele sentimente şi calităţi umane pe care nici un lagăr de concentrare n-a reuşit vreodată să le extermine: dragostea, curajul, onoarea, şi mai ales bucuria creaţiei…

”Am căutat, mai adaugă Alexander Hausvater, ”să combin muzica şi coregrafia, teatrul de marionete”. Textul este interpretat în română, rusă, poloneză, engleză, idiş şi germană.

Sursă: Art Act Magazine