Miss Daisy și șoferul ei

Tema rasială este întotdeauna sensibilă. În spectacolul ”Miss Daisy și șoferul ei” ea capătă nuanțe de toate felurile și putem urmări cum se transformă și cum se dizolvă.

În urma unui accident provocat de Miss Daisy, fiul ei, Boolie, decide să îi angajeze un șofer pentru a preîntâmpina orice alte situații neplăcute. Astfel, Hoke ajunge să lucreze pentru ei spre nemulțumirea lui Miss Daisy, care nu poate accepta sub nicio formă că are nevoie de ajutor și mai ales că are un șofer ”din ăla”.

Personajele principale fac parte din grupuri rasiale discriminate și violentate de-a lungul istoriei: Miss Daisy este o evreică sobră și aspră ce provine dintr-o familie înstarită iar Hoke este un șofer de culoare, needucat, cu un accent aproape enervant și cu o personalitate puternică. De adăugat și faptul că fiecare în parte, în vulnerabilitatea lui, descriminează la rândul său și are prejudecăți adânc înrădăcinate despre ceilalți oameni, indiferent de comunitatea sau grupul de proveniență. Pe de altă parte, au umorul care îi unește și ii face să se cunoască, să se accepte unul pe celălalt și, după ani petrecuți împreună, să devină cei mai buni prieteni.

Costumele și mișcarea scenică, precum și tonalitățile și accentul conturează tipologii și stereotipuri până când devin amuzante. Scena este o aglomerare de gânduri și decor – plină de obiecte mari , în dubluri și contraste, cu un podium ce o traversează precum un drum fără o direcție clară.

Este o societate americană de secol XX cât de poate de diversificată și de dinamică. Desfășurarea spectacolului este aproape filmică pe alocuri, iar trecerile de la un segment de timp la altul sunt profund dramatice.

În final, Miss Daisy îmbătrânește și, bolnavă fiind, ajunge inevitabil într-un spital-azil, iar Boolie este un om de afaceri apreciat și premiat. Hoke nu mai poate conduce, a îmbătrânit și el. Însă bucuria și pofta de viață rămâne aceeași, batrânul șofer o vizitează pe Miss Daisy pe cât de mult posibil și își petrec timpul împreună. Barierele convenționale au fost înfrânte definitv.

Textul îi aparține lui Alfred Fox Uhry și face parte din Trilogia Atlantei. Spectacolul este o producție a Teatrului Evreiesc de Stat și este regizat de Claudiu Goga, în rolul lui Miss Daisy o vedem pe Maia Morgenstern, în rolul șoferului Hoke pe Mircea Rusu, iar în rolul lui Boolie, fiul lui Miss Daisy, pe Mircea Dragomir. A fost prezent și pe scena Teatrului Nottara, în cadrul Fest(in) pe Bulevard.

Pe scurt, ”Miss Daisy și șoferul ei” este o comedie despre toleranță și despre o prietenie cu greu construită.

Sursă: Post Modern

Aflat în centru Capitalei, la un pas de Piaţa Unirii, beneficiind de o sală elegantă în stil clasic, Teatrul Evreiesc de Stat oferă un repertoriu de interes pentru oricine, jucat în limba română sau în idiş cu traducere. Puteţi întâlni aici, actori de excepţie cunoscuţi tuturor şi prin prezenţa pe alte scene sau pe marele ecran. Premiera actuală, “Miss Daisy şi şoferul ei”, este o nouă provocare de a admira capacităţiilor creatoare ale unor actori preţuiţi de marele public.

Alfred Uhry este dramaturgul acestei piese, autor de musicaluri de success în America al cărui statut s-a consolidat prin trilogia “Atlanta” căreia îi aparţine şi “Miss Daisy şi şoferul ei”, scriere distinsă cu Premiul Pulitzer. Amintim că Atlanta este capitala Georgiei, stat american frământat în secolul XIX de segregaţia rasială. Mai amintim şi că lângă Atlanta se petrecea povestea lui Scarlett O’Hara, eroina romanului şi filmului “Pe aripile vântului” în care se ataca aceiaşi temă a segregaţiei. Piesa lui Alfred Uhry atinge această temă dar pe alte coordonate, mai actuale; implică conflictul dintre generaţii, dar în mod special, atenţionează asupra necesităţii comunicării, întrajutorării umane indiferent de rasă, religie şi statut social. După premiera de pe Broadway din 1987 piesa a fost ecranizată cu succes în 1989. Oferim pe scurt date despre acţiunea piesei pentru a argumenta interpretarea de excepţie a actorilor aflaţi în faţa unor compoziţii pe care le realizează strălucit, în ciuda unui sprijin regizoral şubred. Acţiunea e aparent simplă şi debutează când Daisy (Maia Morgenstern), mama vârstnică a unui om de afaceri evreu îşi “şifonează” maşina de lux şi fiul hotărăşte că are nevoie de un şofer. Îi alege un şofer negru cam de aceiaşi vârstă, pe Hoke (Mircea Rusu). Pe parcursul a 20 de ani se derulează conflictul dintre cei doi început când ei aveau aproximativ 70 de ani. Conflictul dezvoltă o relaţie interumană comlexă dictată de vârstă dar mai ales de prejudecăţile iscate prin apartenenţa la rase şi religii diferite. Daisy e o femee puternică, autoritară, cu hachiţe , tributară prejudecăţilor pe care însă, experienţa vieţii le va tempera şi chiar le va învinge până la urmă. Surprizele acţiunii sunt multe, piesa fiind o comedie amară, nelipsită de sensibilitate şi o fină poezie în multe momente. Textul se joacă în limba română.

Decorul este ingenios structurat de Ştafania Cenean şi marchează mai multe spaţii de joc, casa lui Daisy, biroul fiului, centrul scenei fiind dominat de un drum pe care ar circula maşina lui Daisy condusă de Hoke. Decorul şi costumele Ştefaniei Cenean sunt creatoare de atmosferă şi devin un sprijin pentru interpreţi. Regizorul Claudiu Goga nu a susţinut însă, coerent prin viziunea sa teatrală subtila relaţie dintre Daisy şi Hoke, mai ales în scenele din final. A ilustrat exagerat naturalist starea de decrepitudine în care a ajuns la un azil Daisy, umbrind efectul tematic al piesei, subilnierea relaţiei umane dintre bătrânul şofer negru şi bătrâna doamnă evreică. Astfel tensiunea emoţională şi ritmul reprezentaţiei scad în final. Claudiu Goga neglijând în propunerea sa regizorală subtextul dramatic al scrierii, înfrângerea prejudecăţiilor prin necesara comunicare interumană.

Chiar dacă spectacolul spre final cade în derizoriu, actorii reuşesc adevărate performanţe interpretative. Compoziţiile ralizate de Maia Morgenstern şi Mircea Rusu sunt impresionante şi transmit fluidul emoţiei către public. Daisy pare un rol nepotrivit vârstei Maiei Morgenstern şi forţei dramatice de acum cunoscute din alte roluri. Actriţa se transpune în Daisy cea de 70 de ani care în final va ajunge la 90 de ani, construind minuţios evoluţia personajului fără exagerări vocale sau expresive, ci printr-o trăirre interioară fluent susţinută şi urmărirea, atentă la nuanţe, a relaţiei cu Hoke. Trebuie să vizionaţi acest spectacol în care veţi descoperi o altă faţetă a calităţilor interpretei, sensibilitate în expresia atitudinilor. Maia Morgenstern trece dezinvolt peste dificultăţilei compoziţiei solicitate de rol. Excelent, de nerecunoscut este Mircea Rusu în şoferul Hoke, nu pentru că joacă un negru şi e machiat ca atare. Actorul şi-a transformat ţinuta şi emisia vocală, mai mult dansează ritmat ca un negru. În afara transformărilor fără exagerare cerute de statutul şi vârsta personajului şi-a gândit la nuanţă evoluţia sa. De la naivităţile lui Hoke la sentimental de prietenie faţă de Daisy pe care aceasta îl refuză la începutul relaţiei lor din cauza unor prejudecăţi statornicite în timp, Mircea Rusu parcurge o largă gamă de stări transmise ca efect emoţional, credibil, publicului. Actorul oferă o compoziţie unicat într-o partitură ce părea străină personalităţii sale. Un rol de plan secund, simplu ca propunere dramatică, Boolie, Mircea Drîmbăreanu îl îmbogăţeşte în demersul conflictului prin consolidarea cu firesc a relaţiilor cu celelalte personaje şi sugerarea preocupărilor continue pe care le are fiul lui Daisy ca om de afaceri.

“Miss Daisy şi şoferul ei” trebuie vizionat pentru consistenţa textului şi pentru cei doi actori, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, creatori ai unor personaje ce nu le poţi uita uşor, chiar dacă nu au găsit întodeauna sprijin în viziunea regizorală.

Sursă: Blog Ileana Lucaciu

Pentru că mă uscam de dorul unei piese bune de teatru, m-am trezit într-o zi răscolind site-urile locaţiilor mele preferate în căutarea noutăţilor din stagiunea 2012-2013. Nimic nu m-a atras totuşi mai mult decât un spectacol mai vechi al Teatrului Evreiesc de Stat, o comedie amară cu Maia Morgenstern şi Mircea Rusu pe care pusesem ochii de ceva vreme. Motivul interesului este mai banal decât îţi poţi imagina: m-a distrat afişul din holul teatrului cu Mircea Rusu pictat ca un negru pe faţă şi cu dinţii albi afişaţi într-un hohot molipsitor. Caraghios, evident, aşa că am reţinut de pe-atunci titlul, “Miss Daisy şi şoferul ei”, promiţându-mi că mă voi întoarce pentru a-i desluşi povestea.

Săptămâna trecută am reintrat în sala elegantă care m-a cucerit încă de acum 15 ani, încărcată ca un hard disk cu informaţii preţioase despre dramaturgul piesei, despre premiile câştigate şi despre reprezentaţiile din întreaga lume. Doar povestea am vrut să-mi fie străină, de dragul surprinderii.

Alfred Uhry a scris “Driving Miss Daisy” în anul 1987, parte dintr-o trilogie de mare succes în America (premiul Pulitzer ar trebui să spună destule). În prima reprezentaţie pe Broadway, rolul şoferului i-a aparţinut lui Morgan Freeman, actor care l-a interpretat şi în 1989 în filmul de lung metraj cu acelaşi titlu. Am crezut că va fi greu pentru Mircea Rusu să se ridice la nivelul unui asemenea titan, însă m-am înşelat amarnic.

Piesa a debutat prin apariţia lui Daisy (Maia Morgenstern), o evreică la 70 de ani, mama unui influent om de afaceri din Atlanta, Georgia. Sătul să contorizeze maşinile şifonate de neatenta lui mamă, Boolie Werthan (Mircea Drîmbăreanu) decide să apeleze la serviciile unui şofer afro-american cam de aceeaşi vârstă cu doamna. Interviul susţinut de Hoke este plin de sensibilitate şi umor, reuşind să-l convingă pe Boolie nu neapărat de calităţile sale de şofer, cât de acelea ale unui suflet cald şi răbdător lângă o femeie capricioasă şi autoritară.

Intriga poveştii derulate în anii ‘50 constă în depăşirea situaţiilor conflictuale şi a prejudecăţilor iscate de rase şi religii diferite, precum şi în ameliorarea relaţiilor interumane. Miss Daisy învaţă să îl accepte pe Hoke, să îl respecte şi să îi dezvăluie din bunătatea ei aproape ruginită sub povara anilor. Hoke învaţă şi el să prindă încredere, să împărtăşească bucurii şi să trăiască fericit alături de familia Werthan.

Douăzeci de ani trec peste ei. Miss Daisy înfruntă urâţenia bătrâneţii şi fragilitatea psihică a unui om de 90 de ani, Hoke îşi mişcă şi el mai greu picioarele, iar dansul bucuriei rupt din suburbiile americane e din ce în ce mai discret. Despre Boolie, numai de bine, doar burta exagerată îi schiţează traiectoria printr-un trai îndestulat. Apariţia lui Daisy în scutece pentru adulţi, la un pas de inevitabilul azil, declanşează o tristeţe teribilă, dar nu pentru multă vreme, ci până când Hoke îi readuce aminte prin simpla-i prezenţă de femeia puternică şi neînduplecată pe care încă o reprezintă.

Transformarea actorilor Maia Morgenstern şi Mircea Rusu în bătrâni de 70 de ani, ducând personajele până la 90 de ani, reprezintă punctul forte al acestei piese. Fără să se exagereze prin machiaj, fără sprijinul unor decoruri spectaculoase şi ţinute remarcabile, aceşti doi oameni reuşesc să transmită emoţie mai bine decât dacă ar fi avut măşti groase şi toiege.

Chiar dacă în aparenţă rolurile par nepotrivite pentru ei, capacitatea transmiterii dramatismului îi recomandă şi înrădăcinează în istoria acestui teatru. Mircea Rusu este din punctul meu de vedere adevărata surpriză, reuşind să-şi schimbe timbrul vocal şi postura corpului, lăsând să se vadă numeroasele ore petrecute în faţa oglinzii pentru exersarea dansului şi mimicii şoferului Hoke. Deşi în plan secund, actorul Mircea Rusu reuşeşte să-i răpească aplauzele de final Maiei Morgenstern, iar acest lucru nu se poate întâmpla prea des.

Sursă: Lumea Mare

„Miss Daisy şi şoferul ei” cu Maia Morgenstern în rolul principal este povestea unei doamne din înalta societate care trebuie să învingă prejudecăţile rasiale, dar şi trecerea timpului.

Recomandarea piesei o voi începe cu impresiile de final. Un final care prin intensitatea sa m-a emoţionat atât de tare, încât la bis-urile de aplauze abia mi-am revenit. Recunosc, am şi plâns la un moment dat.

„Dincolo de o poveste poetică şi comică despre prietenie şi toleranţă – spune regizorul Claudiu Goga – Driving Miss Daisy este pe de-o parte un eseu (pe alocuri crud) despre ceea ce Tolstoi numea „marea surpriză a vieţii” – bătrâneţea, iar pe de altă parte o meditaţie asupra călătoriei noastre prin viaţă, o călătorie dificilă şi imprevizibilă până la capăt pentru că, nu-i aşa?, viaţa e cea care nu are limite, nu moartea.”

Piesa începe frumos, într-un décor de Ştefania Cenean, simplu şi minimalist care parcă ne întoarce înapoi în anii 1800. Povestea este despre Miss Daisy o „cucoană” evreică de 70 de ani, putred de bogată, rasistă şi extrem de sarcastică şi acidă, care prin unele circumstanţe este obligată să-şi angajeze un şofer. Unul negru.

Acţiunea are loc în secolul XIX, în Sudul Statelor Unite unde problemele rasiale erau marcante, atunci când negrii nu aveau voie să intre în toaletele publice sau erau vânaţi de organizaţia teroristă Ku-Klux-Klan.

Boolie, un afacerist notoriu, îi face faţă foarte greu mamei sale, care cu limba sa ascuţită reuşeşte să atingă pe oricine. Ceea ce o intrigă pe miss Daisy este că tradiţiile evreieşti se pierd cu trecerea timpului şi că modernismul şi Moş-Crăciunul pun stăpânire pe datinile israelite.

Pe de altă parte, un şofer negru este foarte greu de suportat, însă cu timpul barierele rasiale se depăşesc şi se ajunge la o apropiere firească. Momentele dintre cei doi sunt cele mai savuroase datorită dialogului, dar şi datorită jocului actorilor care este impresionant.

Din nefericire anii trec şi miss Daisy se degradează pur şi simplu sub ochii spectatorului. Din doamna dreaptă, demnă şi plină de umor fin ajunge o bătrână cocoşată şi peste ani o bătrână nebună internată la azil. Senectutea îşi spune cuvântul şi acest proces îngrozeşte spectatorul. Dacă la începutul piesei am râs în hohote spre final am amuţit, când Maia Morgenstern reuşeşte să pătrundă prin scutul impus de distanţă şi spaţiu direct în sufletele spectatorilor.

Alfred Uhry, autorul piesei „Driving Miss Daisy”, a fost distins cu premiul Pulitzer pentru dramaturgie.

Sursă: Unica