Există comedii care îi provoacă spectatorului un râs feroce, care duce până la schimonosirea totală, există și comedii care smulg zâmbete împovărate de tristețe, comedii care doar crispează prin superficialitatea lor, comedii la care nu știi cum să reacționezi, căci îndată ce-ți arcuiești gura cazi în tragicomic. Dar există și acele comedii pe care îți vine să le numești „light”, care te destind, fără a fi superficiale, care nu transformă orice dramă într-o tragedie, dar nici în comic grosolan și atunci apare acel râs terapeutic, care nu vindecă, ci te îndeamnă să nu te iei foarte în serios tot timpul și cu orice preț. O astfel de comedie a creat și Radu Iacoban, pe scena Teatrului Evreiesc de Stat. „Lobby Hero” expune o poveste la care te-ai fi așteptat cel mai puțin; e cu polițiști, fără a fi despre polițiști și e presărată cu multe potențiale probleme, dar fără a le aduce în punctul culminant. În același timp, nici nu frustrează spectatorul în vreun fel, ci demonstrează, punct cu punct, cum oamenii aparent simpli pot răsturna lumea așa cum o știm noi, cu susul în jos. Aparent simpli nu pentru că ar fi lipsiți de greutăți, ci pentru că nu își imaginează rețeaua alambicată de situații și sentimente care se naște dincolo de ceea ce cuprindem cu simțurile noastre.
Kenneth Lonergan îl așază în miezul piesei sale pe Jeff, în jurul căruia se creează cercuri concentrice de acțiune pe care, inconștient, el însuși le declanșează. Radu Iacoban împreună cu Mihaela Ularu transpun scenic acest lucru, creând un fel de punct magnetic în care, inevitabil, se adună toată tensiunea: la biroul paznicului, dintr-o scară de bloc. Și îți poți imagina efectiv cum undele iradiază până la secția de poliție, până în apartamentul 22 J sau până la închisoarea în care este închis fratele lui William, șeful lui Jeff. Spațiul în sine devine comic, numai la gândul că totul se face și se desface în scara unui bloc. Aici, Dawn (Iolanda Covaci) află că Bill (Șerban Pavlu) are o amantă și că ea doar îl așteaptă să se întoarcă de la „datorie”, iar el iese triumfător din lift, ca un erou, pe melodia „Careless Whisper”. Cele mai simple artificii comice sunt de efect, chiar dacă frizează kitsch-ul, tocmai pentru că se potrivesc acelei situații ilare în care paznicul modifică viața tuturor la 180 de grade. Acest paznic care amintește atât de bine de acei valeți din comediile lui Molière care creau haos și tot ei restabileau cumva ordinea.
Pe Jeff îl placi pentru că reprezintă optimismul în stare pură, căruia Tudor Aaron Istodor îi dă o notă de melancolie, cât să te ducă cu gândul la un bufon, dar nicidecum să te întristeze. Are mai multe probleme decât un om obișnuit, și totuși umblă vesel în tenișii lui făcuți papuci și cere autografe în loc de semnături în condică. În interpretarea lui Tudor Aaron Istodor, Jeff e un optimist autentic, dar în care întrezărești și conștientizarea dramelor, chiar dacă sunt lăsate să zacă într-un colț al sufletului și să se consume acolo în tăcere. Rolul său nu e construit doar pe un schelet de glumițe, ci și pe trecutul personajului marcat de ratări majore și pierderi dureroase, în spatele căruia tronează figura și influența paternă, adevăratul erou care a salvat vieți, și nu un simplu paznic într-un bloc.
La polul opus se află William, căruia Lucian Iftime îi conferă o seriozitate comică reconfortantă, o duritate scăldată în lumina blândeții și o iubire pentru adevăr, care nu se înmoaie decât în fața iubirii pentru fratele său. Încruntarea și îmbufnarea permanentă pe care le afișează Lucian Iftime sunt doar un văl transparent prin care privești fără opreliști în sufletul personajului său. E corect, e cinstit și îl simți cucerit de acest Jeff cu apucături de adolescent, care stoarce bunătatea din el de câte ori gafează. Iar Bill și Dawn sunt ingredientele care fac povestea să meargă mai departe, cu acele intrigi siropoase în care colegii de serviciu flirtează, se calcă pe coadă, se umilesc și se răzbună, din dorința de a se impune în fața celui slab.
Șerban Pavlu creează perfect acea stare de ridicol care apare din eterna discrepanță dintre esență și aparență. Bill e megaloman, e șef, e Don Juan, e corupt, e toate clișeele despre poliști adunate la un loc, în care niciun sentiment nobil nu rezistă, ci se prăbușește ca o fațadă prost construită. Iolanda Covaci înfățișează, dincolo de tiparul polițistei subestimate pe motive sexiste, tânăra femeie care își dorește să demonstreze, să cucerească și să iasă învingătoare într-un domeniu în care bărbații domină. Frumusețea interpretării Iolandei Covaci stă în dualitatea pe care o oferă rolului său – fragilitatea și tăria de caracter între care Dawn oscilează permanent și în care actrița ar trebui să se încreadă și mai mult, căci tocmai asta ar putea fi esența personajului său.
„Eroul din anticameră”, așa s-ar traduce mot á mot „Lobby Hero”. Eroii din zilele noastre nu mai sunt vedetele, intelectualii, politicienii, ci oamenii mărunți care își poartă greutățile cu grație disimulată acolo unde te aștepți mai puțin. Abia la final înțelegi că și Jeff suferă, că poartă o mască și că nu crede într-un univers în care totul se termină cu bine. Așa cum Lee din Manchester by the Sea (scenariu pentru care Kenneth Lonergan a câștigat anul acesta premiul Oscar) își interiorizează trauma și suferința până la frustrarea spectatorului care așteaptă fascinat răbufnirea, doar ca să se elibereze el însuși de tensiunea acumulată prin așteptare.
„Lobby Hero” este o comedie care prin exercițiu și rodaj are toate șansele să se numere printre puținele comedii reușite de pe piața teatrului din București. Radu Iacoban jonglează cu superficialul și kitsch-ul, dar nu cade în plasa lor, ci pune accentul pe mecanismele comice și pe profunzimea fiecărui personaj în parte, chiar dacă nu atinge adâncimi abisale, scopul fiind să râzi și să te destinzi în fața acestor povești și puțin comice, dar și puțin dramatice.
Sursă: Yorick
