Corp străin

Conform „teoriei purității genelor” actuale, nimeni nu este 100% pur român, francez, englez, german sau japonez. Și astfel, judecarea și eradicarea ființelor umane în funcție de un criteriu atât de abstract, pe care nu l-au ales la naștere și care nu stă în propria lor putere de a fi schimbat, pune cruzimea umană și perspectiva sa obtuză într-o lumină total absurdă; acel gen de absurd care pe unii oamenii i-a făcut să capituleze în fața lui Dumnezeu și să se revolte vehement.

Astăzi, puritatea genelor este la fel de puternică, chiar dacă nu se văd venele colorate în albastru prin pielea aproape translucidă. Contează dacă ești negru, musulman sau asiatic, dacă ești imigrant sau refugiat, iar termenii propuși de Hyppolite Taine, „rasă, mediu și moment”, sunt încă unele dintre reperele care guvernează societățile contemporane. Nici acum nu există o pace totală, ci una încordată și amenințată continuu, care te obligă să te uiți cu un ochi în urma istoriei și cu un ochi în viitor, unde nu știi dacă se întrezărește binele sau un rău și mai mare.

De la aceste premise pornește și spectacolul „Corp străin” de la Teatrul Evreiesc de Stat, care explorează povești intime ale echipei artistice, uitate și redescoperite, și care puse față în față cu situația politică actuală tind să se repete într-un soi de spirală a timpului, având aceeași structură de bază și doar nuanțe diferite. Tema străinului este o preocupare din ce în ce mai des întâlnită în rândul artiștilor, fie că e din perspectivă politică, filosofică sau antropologică. Ce este un străin și care poate fi locul lui în lume? Aceeași întrebare transpare și din scenariul propus de echipa spectacolului și regizat de David Schwartz. Iar indiferent de circumstanțe, timp și rasă, răspunsul lor oscilează undeva între resemnare-împăcare și deznădejde permanentă: oriunde te-ai duce, oriunde te-ai stabili, oriunde ai fugi, întotdeauna te vei simți un „corp străin”, care aparține mai degrabă întregului univers, decât țării respective, așa cum spune unul dintre personaje. Fiecare poveste personală, culeasă din familie, dezvăluie angoasele și fricile imigrantului, ale refugiatului și ale supraviețuitorului care sapă în trecutul propriu sau al rudelor ca să-și găsească rădăcinile sau ca să înțeleagă motivul istoric al suferinței și al morții.

Într-un spațiu care se cere la rândul lui intim și pe care Mișa Dumitriu l-a organizat pe trei laturi – spectatori, trupă muzicală și actori –, actrițele Iolanda Covaci, Katia Pascariu, Alexandra Fasolă, Anka Levana, Alice Monica Marinescu și Fatma Mohamed împărtășesc frânturi de amintiri dureroase sau compun scurte momente de pamflet și satiră la adresa situației socio-economice, care, în loc să restabilească echilibrul, contribuie substanțial la dezvoltarea fenomenului de migrație și la amplificarea sentimentului de „străin”. Ele interpretează pe rând judecători, istorici, poeți, oameni de știință sau politicieni care și-au dat cu părerea de-a lungul istoriei despre cum ar trebui exterminați evreii sau despre cât de periculoși sunt musulmanii. Inserțiile de pamflet, profund caricaturale și care frizează superficialitatea, alternează cu momente de emoție reală, născută din adevărul poveștii și din căldura sinceră pe care fiecare actriță o transmite spectatorului.

Calitatea cea mai mare a spectacolului constă în această putere de a empatiza cu o frântură din memoria „corpului străin” interpretat sau existent deja pe scenă. Fatma Mohamed își explică originile cu zâmbetul pe buze, chiar dacă e greu și deloc confortabil și rămâi în imaginație cu portretul fetiței care și-a modificat numele în certificatul de naștere, din Fatma în Fatima, așa cum îi spuneau toți cunoscuții. Alexandra Fasolă expune povestea unui copil exploatat de o familie de germani, sub pretextul că îi oferă adăpost și condiții pentru a studia în țara lor. Creionează acea fetiță speriată și rușinată de propria naivitate cu nuanțe de timiditate, fără să treacă granița fină dintre regret și răzbunare. În ochii ei nu citești agresivitatea, mânia, ci acceptarea trecutului ca pe o rană niciodată complet cicatrizată.

Iolanda Covaci relatează istoria unei femei inginer, maltratată de comuniști pentru că era o practicantă de yoga și care ulterior se refugiază în Grecia, apoi în Canada. În interpretarea actriței întâlnești ura și furia pe care o simți atunci când libertatea cea mai simplă îți este furată, iar uneori e vorba doar despre libertatea de a medita, de a evada în liniștea din propria minte. Anecdota lui Alice Monica Marinescu și cea a Katiei Pascariu se plasează, în schimb, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, iar cele două actrițe înfățișează evreice care au supraviețuit Holocaustului, dar care au fost martore la moartea membrilor familiei. Ele reprezintă tipul străinului care dezgroapă trecutul în căutarea identității, oricât de dureroase ar fi amintirile.

Finalul aparține prezentului. Două imigrante din Siria (Fatma Mohamed și Anka Levana) s-au refugiat în România ca să scape de război, de bombe, de împușcături, de frică și moarte. Personajul Ankăi Levana nu vorbește bine limba română, iar actrița aduce în fața spectatorului un suflet de copil în trupul unei femei cu trăsături blânde, care recunoaște cu jumătate de glas că-i este dor de lucrurile mici, de grădina bunicii, de mirosul cafelei turcești și mai puțin de părinți. Îi este frică să-i fie dor de lucrurile mari, pentru că în orice clipă ele ar putea dispărea în zgomotul unei bombe.

Corpul străin se recunoaște în aceste povești care alcătuiesc un mozaic de sentimente, precum liniile iluminate din spatele actrițelor care parcă ar compune o hartă alambicată a lumii. Pe tine cine te asigură că nu ești un străin? Și cine este străinul? Tu sau celălalt?

Sursă: Yorick

La începutul lunii martie, responsabilul pentru probleme umanitare al ONU, Stephen O’Brien, declara că omenirea se confruntă cu cea mai gravă criză umanitară din 1945 încoace: peste douăzeci de milioane de oameni riscă să moară de foame în Yemen, Somalia, Sudanul de Sud şi Nigeria, ceea ce poate genera o migraţie masivă. Războiul civil din Siria a alungat deja de acasă un număr încă necunoscut de oameni. Migraţia economică din Est în Vest este un subiect sensibil în interiorul Uniunii Europene şi unul din motivele principale ale ieşirii Marii Britanii din forul comunitar. Acestea sînt doar cîteva dintre situaţiile de imigraţie la nivel macro care determină o serie de probleme legate de resursele disponibile şi de confruntarea dintre civilizaţii. Noua-vechea paradigmă a „străinului“ este resuscitată pe plan mondial: au reapărut discursul rasist, partidele extremiste şi naţionalismul, „justificate“ de apărarea valorilor autohtone, „agresate“ de ceilalţi. În SUA, administraţia Trump emite ordine de interzicere a accesului pe teritoriul american pentru cetăţeni din unele state arabe, iar pentru stoparea imigraţiei mexicane se pregăteşte construcţia unui zid la graniţă. Ţările europene au înăsprit legislaţia privind imigraţia, motivaţia fiind atacurile teroriste şi tensiunile de pe piaţa muncii. O stare de fapt convulsivă, care împarte lumea în două şi face suficient zgomot încît vocile moderate să nu se audă.

La Teatrul Evreiesc de Stat, spectacolul Corp străin porneşte de la ideea că (mai) toţi sîntem imigranţi, dar lărgeşte perspectiva asupra subiectului, se detaşează de situaţiile concrete, din care se inspiră şi pe care le particularizează, şi se focusează pe termenul de „străin“ şi pe rezonanţele sale negative. Spectacolul se construieşte pe doi piloni: poveştile personale şi de familie ale creatorilor săi sînt juxtapuse cu momente extrase din istorie care contextualizează tema. Şase actriţe şi patru muzicieni funcţionează împreună cu regizorul ca un creator colectiv care investighează identitatea din perspectivele „străinului“ şi ale celorlalţi. Prin urmare, structura spectacolului alternează istoriile personale cu unele universale, la cele din urmă înregistrînd nu atît un moment specific – deşi, în mod evident, ele sînt inspirate de situa­ţii concrete –, cît un principiu (la nivelul politicului şi al mentalului colectiv) valabil într-o anume perioadă de timp. David Schwartz dă astfel perspectivă particularului şi identifică tendinţe generale care se repetă în timp.

Familii mixte (Fatma Mahomed, actriţă a Teatrului „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu Gheorghe, relatează cu umor şi emoţie propria biografie), etnici minoritari în timpul războiului (Katia Pascariu şi Alice Monica Marinescu au poveşti de familie, cu rude deportate în Transnistria sau ucise în lagăr), experimentarea statutului de „estic“ într-o ţară occidentală (Alexandra Fasolă spune povestea unei tinere românce plecate la studii în Germania), drama refugiaţilor sirieni (Fatma Mohamed şi Anka Levana – extrem de emoţionantă, realizînd o creaţie credibilă la nivelul accentului – în rolurile unor sirieni veniţi în România), toate acestea se extrag din cazuri concrete, jucate realist de personajele însele, de rudele sau prietenii lor, uneori cu accese de teatralitate generate de necesitatea unor compoziţii (de vîrstă). În contrapunct, scenele istorice, care identifică discursurile rasiste de-a lungul vremurilor – ale religiilor creştine, intelectualităţii şi politicienilor –, sînt caricaturizate, cu tuşe groase care reliefează anumite caracteristici. De exemplu, în scena discursurilor premierului britanic şi preşedintelui român (excelente Katia Pascariu şi Alexandra Fasolă, cu o dozare foarte bună a caricaturii, cît să sublinieze atitudini altfel imperceptibile), aroganţa scorţoasă a primului şi servilismul celui de-al doilea sînt accentuate prin repetitivitatea unor gesturi şi replici scurte. Reprezentanţii bisericilor creştine, intelectualii de secol XIX şi cei de secol XX au acelaşi tip de discurs, antisemit sau islamofob, după caz. Aici este şi forţa spectacolului, în faptul că demonstrează că retorica discriminatorie este aceeaşi, indiferent de ţintă: etnii, rase, religii sînt doar elemente de interes în anumite perioade de timp (ca o modă), dar ura se perpetuează continuu, iar mecanismele ei de producere sînt similare, indiferent de obiectul vizat. În permanenţă, istoria se împarte între victime şi călăi, slabi şi puternici, săraci şi bogaţi, cei în nevoie şi cei la putere, localnici şi „străini“.

Este remarcabil faptul că spectacolul reflectă diferite perspective asupra „străinului“, ale celorlalţi şi cea proprie, dar dacă primele se regăsesc în discursul public şi sînt cunoscute, cea din urmă poate părea surprinzătoare: imaginea publică a celui diferit este asimilată şi perpetuată de acesta prin ascunderea identităţii şi prin efortul de a uita momentele în care este agresat (este cazul evreilor). Obişnuinţa de a-şi nega alteritatea este dureros de privit, atît ca parte a unei istorii trecute, cît şi ca element al prezentului.

Am pus cuvîntul „străin“ între ghilimele pentru că termenul este mai degrabă un construct care se schimbă în funcţie de vremuri, decît o realitate; ura faţă de cel diferit găseşte mereu motive să se justifice şi să se hrănească. Finalul spectacolului arată că războiul este singurul lucru străin de umanitate: un tîrg de armament – o realitate sinistră, aproape la limita fanteziei – în care liderii lumii, duşmani de moarte, devin prieteni la „cumpărături“, în timp ce violenţa este mediatizată şi promovată de vedete. În fundal, pe o hartă a lumii licăresc luminiţe în punctele în care sînt conflicte. Sînt multe. Una din cele mai uşoare manipulări este să trezeşti ura faţă de cel „străin“. A fi diferit, de cînd lumea şi pămîntul, este o „vină“ condamnabilă.

Sursă: Dilema Veche