Conform „teoriei purității genelor” actuale, nimeni nu este 100% pur român, francez, englez, german sau japonez. Și astfel, judecarea și eradicarea ființelor umane în funcție de un criteriu atât de abstract, pe care nu l-au ales la naștere și care nu stă în propria lor putere de a fi schimbat, pune cruzimea umană și perspectiva sa obtuză într-o lumină total absurdă; acel gen de absurd care pe unii oamenii i-a făcut să capituleze în fața lui Dumnezeu și să se revolte vehement.
Astăzi, puritatea genelor este la fel de puternică, chiar dacă nu se văd venele colorate în albastru prin pielea aproape translucidă. Contează dacă ești negru, musulman sau asiatic, dacă ești imigrant sau refugiat, iar termenii propuși de Hyppolite Taine, „rasă, mediu și moment”, sunt încă unele dintre reperele care guvernează societățile contemporane. Nici acum nu există o pace totală, ci una încordată și amenințată continuu, care te obligă să te uiți cu un ochi în urma istoriei și cu un ochi în viitor, unde nu știi dacă se întrezărește binele sau un rău și mai mare.
De la aceste premise pornește și spectacolul „Corp străin” de la Teatrul Evreiesc de Stat, care explorează povești intime ale echipei artistice, uitate și redescoperite, și care puse față în față cu situația politică actuală tind să se repete într-un soi de spirală a timpului, având aceeași structură de bază și doar nuanțe diferite. Tema străinului este o preocupare din ce în ce mai des întâlnită în rândul artiștilor, fie că e din perspectivă politică, filosofică sau antropologică. Ce este un străin și care poate fi locul lui în lume? Aceeași întrebare transpare și din scenariul propus de echipa spectacolului și regizat de David Schwartz. Iar indiferent de circumstanțe, timp și rasă, răspunsul lor oscilează undeva între resemnare-împăcare și deznădejde permanentă: oriunde te-ai duce, oriunde te-ai stabili, oriunde ai fugi, întotdeauna te vei simți un „corp străin”, care aparține mai degrabă întregului univers, decât țării respective, așa cum spune unul dintre personaje. Fiecare poveste personală, culeasă din familie, dezvăluie angoasele și fricile imigrantului, ale refugiatului și ale supraviețuitorului care sapă în trecutul propriu sau al rudelor ca să-și găsească rădăcinile sau ca să înțeleagă motivul istoric al suferinței și al morții.
Într-un spațiu care se cere la rândul lui intim și pe care Mișa Dumitriu l-a organizat pe trei laturi – spectatori, trupă muzicală și actori –, actrițele Iolanda Covaci, Katia Pascariu, Alexandra Fasolă, Anka Levana, Alice Monica Marinescu și Fatma Mohamed împărtășesc frânturi de amintiri dureroase sau compun scurte momente de pamflet și satiră la adresa situației socio-economice, care, în loc să restabilească echilibrul, contribuie substanțial la dezvoltarea fenomenului de migrație și la amplificarea sentimentului de „străin”. Ele interpretează pe rând judecători, istorici, poeți, oameni de știință sau politicieni care și-au dat cu părerea de-a lungul istoriei despre cum ar trebui exterminați evreii sau despre cât de periculoși sunt musulmanii. Inserțiile de pamflet, profund caricaturale și care frizează superficialitatea, alternează cu momente de emoție reală, născută din adevărul poveștii și din căldura sinceră pe care fiecare actriță o transmite spectatorului.
Calitatea cea mai mare a spectacolului constă în această putere de a empatiza cu o frântură din memoria „corpului străin” interpretat sau existent deja pe scenă. Fatma Mohamed își explică originile cu zâmbetul pe buze, chiar dacă e greu și deloc confortabil și rămâi în imaginație cu portretul fetiței care și-a modificat numele în certificatul de naștere, din Fatma în Fatima, așa cum îi spuneau toți cunoscuții. Alexandra Fasolă expune povestea unui copil exploatat de o familie de germani, sub pretextul că îi oferă adăpost și condiții pentru a studia în țara lor. Creionează acea fetiță speriată și rușinată de propria naivitate cu nuanțe de timiditate, fără să treacă granița fină dintre regret și răzbunare. În ochii ei nu citești agresivitatea, mânia, ci acceptarea trecutului ca pe o rană niciodată complet cicatrizată.
Iolanda Covaci relatează istoria unei femei inginer, maltratată de comuniști pentru că era o practicantă de yoga și care ulterior se refugiază în Grecia, apoi în Canada. În interpretarea actriței întâlnești ura și furia pe care o simți atunci când libertatea cea mai simplă îți este furată, iar uneori e vorba doar despre libertatea de a medita, de a evada în liniștea din propria minte. Anecdota lui Alice Monica Marinescu și cea a Katiei Pascariu se plasează, în schimb, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, iar cele două actrițe înfățișează evreice care au supraviețuit Holocaustului, dar care au fost martore la moartea membrilor familiei. Ele reprezintă tipul străinului care dezgroapă trecutul în căutarea identității, oricât de dureroase ar fi amintirile.
Finalul aparține prezentului. Două imigrante din Siria (Fatma Mohamed și Anka Levana) s-au refugiat în România ca să scape de război, de bombe, de împușcături, de frică și moarte. Personajul Ankăi Levana nu vorbește bine limba română, iar actrița aduce în fața spectatorului un suflet de copil în trupul unei femei cu trăsături blânde, care recunoaște cu jumătate de glas că-i este dor de lucrurile mici, de grădina bunicii, de mirosul cafelei turcești și mai puțin de părinți. Îi este frică să-i fie dor de lucrurile mari, pentru că în orice clipă ele ar putea dispărea în zgomotul unei bombe.
Corpul străin se recunoaște în aceste povești care alcătuiesc un mozaic de sentimente, precum liniile iluminate din spatele actrițelor care parcă ar compune o hartă alambicată a lumii. Pe tine cine te asigură că nu ești un străin? Și cine este străinul? Tu sau celălalt?
Sursă: Yorick