Blazonul

Se dărâmă o lume şi pe ruinele ei se ridică o alta. Cei vechi pierd în beneficiul celor noi. Dezechilibrul este tranzitoriu, iar victime cad doar cei cărora le lipseşte gena răului celui nou. Inadaptabilii la răul şi la urâtul care, la un moment dat, le invadează viaţa.

Despre acest joc pe care istoria îl reiterează periodic îşi propune să vorbească tânărul regizor Andrei Munteanu, punând în scenă “Blazonul”, o piesă scrisă de unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă idiş, Shalom Ash – născut în Polonia în 1880, devenit în 1920 cetăţean american, reîntors (de dor) în Europa, plecând, în 1938, din nou spre America şi stabilindu-se, în 1956, doar cu un an înainte să moară, într-un oraş de lângă Tel Aviv.

Mă bucur că regizorul nu a căzut în plasa actualizării în propriul timp a unui text care, trebuie să recunoaştem, se preta cu generozitate unei astfel de lecturi, ci a făcut recurs la paradigma cehoviană în care se desfăşoară personajele lui Shalom Ash. Familia Groisglik face parte din lumea veche, în care fiecare obiect îşi cântărea valoarea nu în bani, ci în sentimente, iar acum şi-o cântăreşte doar în amintiri – decorul imaginat de Adrian Damian augmentează dimensiunea simbolică a semnului teatral construit cu acribie de Andrei Munteanu, în timp ce costumele Anei Cântăbine creează pentru spectator o punte mai degrabă culturală decât temporală. În casa lui Groisglik, în planul apropiat, subordonând toate celelalte elemente – de la personaje la decor –, o imensă, ireală, pânză de păianjen ascunde-protejează marele candelabru care, odinioară, făcuse să strălucească blazonul familiei. Viaţa de acum se desfăşoară însă în spaţiul dintre pânza de păianjen şi portretele aflate pe peretele din planul cel mai îndepărtat, chipuri ale celor care mai trăiesc doar în amintiri sau în vorbele fără şir ale unei biete copile. Dar, ceea ce era de aşteptat se şi întâmplă. Realitatea cea nouă se instaurează în acestă casă o dată cu apariţia Rozei şi a familiei Gurkiher. Pentru aceştia, oamenii sunt şi ei obiecte, obiecte care se cântăresc în bani. Bani. Cu bani va fi cumpărată strălucirea candelabrului, reaprins pentru a lumina pereţii goliţi de amintiri, pe care îşi caută locul câteva mâzgăleli fără sens. Pentru Leon Groisglik – nadă pentru lumea cea nouă, nod, legătură cu ea – există doar o singură monedă de schimb. Împlinirea eternului vis cehovian: plecarea din locurile natale, drumul fără întoarcere într-acolo unde bate inima civilizaţiei. Dar visul Rozei nu se poate împlini decât aici: visul Rozei este numele Groisglik, casa Groisglik, blazonul. Oferă la schimb o cuşcă de aur deghizată în pat cu baldachin. Nadă pentru lumea cea nouă, nod, legătură cu ea, lui Leon Groisglik nu-i mai rămâne în final decât să devină şi victimă a ei.

Spectacolul lui Andrei Munteanu are marea calitate de a pune în pagină o problematică de acută actualitate, dar fără să cadă vreo clipă din zona arhetipală în care şi-a conceput discursul spectacular. Iar la reuşită concură întreaga echipă, cu menţiune specială pentru actorii Nicolae Călugăriţa şi Mirela Nicolau.

Ca reprezentant al tinerei generaţii, Andrei Munteanu este unul dintre mai rarii regizori cu un background cultural de anvergură, ceea ce îi dă un plus considerabil de mobilitate în oricare dintre spaţiile de manifestare pe care şi le-ar alege. Şi, iată, chiar din 10 ianuarie 2012 va începe să lucreze la teatrul Arena di Verona unde este invitat de directorul artistic să monteze opera “Flautul fermecat” de Mozart.

Sursă: Yorick

Aş merge la teatru încontinuu şi nu numai că aş merge, dar sunt mereu deschisă către noi experienţe. Ultima dată a fost rândul unui spectacol în idiş, Blazonul, pe care l-am descoperit la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am fost pentru prima oară.

Intrând în teatru, care a fost o perioadă închis pentru o serie de reparaţii, şi aşteptând cuminte pe scaunul îmbătrânit de vreme să înceapă spectacolul, m-a cuprins o uşoară tristeţe la vederea sălii de spectacol peste care se vede cu ochiul liber că au trecut anii cu urme adânci.
Teatrul Evreiesc de Stat ar putea fi cumva restaurat în totalitate pentru că nu doar acoperişul a îmbătrânit, dar şi strălucirea care se vede că a existat cândva a început să pălească în faţa anilor.

Spectacolele incluse în repertoriul teatrului, dintre care am avut privilegiul să văd câteva în alte locuri în care s-au jucat anul acesta, sunt minunate şi continuă să menţină TES la un nivel cultural ridicat. Actorii sunt toţi foarte frumoşi, talentaţi şi inimoşi, jucând şi în condiţii precare pentru a menţine viu teatrul pe care îl iubesc foarte tare.

Blazonul, de Shalom Ash montat de Andrei Munteanu (Purimspil – o comedie şi Mazl Tov) la Teatrul Evreiesc de Stat este povestea unei familii de elită, cu un renume de sute de ani, care, intrând într-un impas financiar fără precendent, acceptă să treacă blazonul familiei în contul unui neam de negustori nou îmbogăţiţi, parveniţi, lipsiţi de morală care aveau nevoie de un nume curat pentru a ieşi din anonimat.

Spectacolul Blazonul naşte o serie de gânduri în mintea spectatorului, sau, cel puţin aşa s-a întâmplat în cazul meu, pentru că, deşi într-un trecut îndepărtat, povestea este mai actuală ca oricând. Blazonul este despre compromisurile pe care le facem pentru bani până la pierderea identităţii proprii, despre valoarea umană măsurată în posesiuni materiale sau faimă într-o societate viciată de bani şi valori răsturnate, despre ambiţia nemărginită de afirmare a unor oameni fără principii, ambiţie care face victime în jur.

Mărturisesc că mi-a fost destul de greu să urmăresc actorii şi subtitrarea spectacolului în acelaşi timp şi este foarte posibil să fi pierdut din nuanţele interpretărilor artistice concentrându-mă pe acţiune şi înţelegerea textului.
Cu toate acestea am remarcat faptul că fiecare artist, în partitura distribuită de regizor, contribuie substanţial, chiar şi prin roluri secundare, la un spectacol de calitate în care amuzamentul şi gustul amar se succed cu repeziciune în doze echilibrate.

Întreaga distribuţie este excepţională dar mi-au atras atenţia: Anka Levana (în locul Iolandei Covaci) într-o prestaţie plină de energie şi expresivitate, Luana Stoica în ipostaza unei femei fără niciun fel de demnitate, pentru care doar banii contează, Viorica Bantaş într-un rol cheie în spectacol, Nicolae Călugăriţa în rolul unui bărbat secătuit de tristeţe şi sărăcie şi Mirela Nicolau în postura unei mame ale cărei greşeli făcute în educaţia Rozei i se întorc prin lipsa de respect a propriei fiice.

Rămâne memorabilă interpretarea actriţei Arabela Neazi, incredibilă în rolul Rozei, fata unui birtaş şi a unei femei needucate, care şi-ar călca şi părinţii în picioare pentru bani şi faimă, femeia de afaceri dură într-o lume a bărbaţilor, soţia pentru care căsătoria nu e un mod de simţire a iubirii şi împărţirii ei cu cel ales ci o cale de a pătrunde într-o lume mai bună.

Am avut ocazia să o văd pe Arabela Neazi în câteva spectacole dar m-a cucerit complet cu partitura din Frau Hess şi grădinile ei, pentru care merită, în opinia mea, un premiu pentru interpretare. Şi acolo este o femeie a cărei duritate înfioară, o doamnă de fier.
În viaţa reală, însă, mi-a fost drag să descopăr o femeie foarte volubilă care zâmbeşte mult, exact pe gustul meu.

Dacă aveţi atenţie distributivă, dacă iubiţi teatrul în toate formele lui şi sunteţi în dispoziţie pentru un spectacol bun cu actori foarte talentaţi, vă recomand Blazonul la Teatrul Evreiesc de Stat.

Sursă: Blog Ileana Andrei

Joi, 8 mai, a avut loc la Teatrul Nottara din Bucureşti spectacolul Teatrului Evreiesc de Stat, Blazonul. Textul aparţine lui Shalom Ash, unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă idiş de la începutul secolului XX, iar regia este semnată de Andrei Munteanu. Piesa se joacă în idiş, cu titrare în limba română pe panou electronic (ceea ce poate fi incomod pentru spectatorul care urmăreşte traducerea).

Blazonul este o drama care pune spectatorul de (viţă nobilă) pe gânduri (şi care le poate da idei aspiranţilor la titluri nobiliare). Prima scenă ne înfăţişează o zi din viaţa familiei marelui Rabi Naftulie Groisglik, care în vremurile bune fusese pe cât de influentă şi respectată, pe atât de bogată. Însă acum îi găsim pe membrii familiei într-o casă întunecată, pentru că nu au bani de curent, îi găsim înfometaţi pentru că nu au bani de mâncare, îi găsim părăsiţi de servitorii neplătiţi şi îi găsim poftind la o sticlă de vin pe care nu şi-au mai permis-o de mult. Capul familiei Groisglik este acum deprimat şi năpădit de propriile griji, iar copiii cresc sub spectrul mamei răposate, care încă îşi face simţită prezenţa în vechea casă.

De această stare de lipsuri financiare profită Roza, o tânără cârciumăreasă care, în secret, poftea de 20 de ani la blazonul familiei. Împreună cu o rudă prin alianţă de-a familiei Groisglik, care acţionează ca peţitoare, Roza reuşeşte să îl păcălească pe unicul fiu al nobilei familii (Leon, jucat de Veaceslav Grosu) să o ia de nevastă. Iar de aici spectatorul asistă la distrugerea sistematică a casei, tradiţiilor, amintirilor şi demnităţii familiei Groisglik. Roza şi familia ei nu se gandesc decât la bani, iar pentru a-i obţine nu se dau în lături de la nimic. Îi folosesc pe membrii familiei în care au intrat prin şiretlic pentru a-şi spori averea, le preiau afacerile, le redecorează casa şi le controlează vieţile. Cu toate acestea, însă, când mezina familiei, Zoşe (jucată minunat de Iolanda Covaci) se îndrăgosteşte de un văr de-al Rozei şi vrea să-l ia de bărbat, aceasta le interzice alianţa, reamintindu-i fetii că ea este o Groisglik, pe când vărul pe care îl doreşte de bărbat este un simplu cârciumar.

Mulți dintre spectatorii din sală au oftat adânc la scena finală, în care cârciumăreasa ajunsă nevastă de nobil se crede ea însăşi nobilă şi uită de unde a plecat. De altfel, morala piesei este una profund actuală, iar regizorul Andrei Munteanu ar fi putut cu uşurinţă să aducă spectacolul în contemporan şi să insereze în el replici din societatea românească pe care o cunoaştem cu toţii. Totuşi, prin regia conservatoare şi prin costumele Anei Cântăbine, piesa îşi păstrează aerul nobiliar.

Pe lângă jocul plin de viaţă al Iolandei Covaci, se mai remarcă şi actorul Mihai Ciucă, în rolul cârciumarului, tatăl Rozei. Mihai Ciucă se confundă cu rolul într-un mod savuros şi plin de umor. Spectacolul mai beneficiază şi de prezenţa actriţei invitate Ecaterina Ţugulea.

Deşi piesa nu se mai joacă până la sfârşitul lunii mai, vă recomand totuşi alte piese ale Teatrului Evreiesc de Stat în zilele următoare: Mazl tov!… And Justice for All (Vineri, 16 mai, la Teatrul de Comedie), Teibale şi demonul ei (Duminică, 18 mai, la Teatrul de Comedie) şi Miss Daisy şi şoferul ei (Duminică, 25 mai, la Godot Café).

Sursă: Semne Bune