Aş merge la teatru încontinuu şi nu numai că aş merge, dar sunt mereu deschisă către noi experienţe. Ultima dată a fost rândul unui spectacol în idiş, Blazonul, pe care l-am descoperit la Teatrul Evreiesc de Stat, unde am fost pentru prima oară.
Intrând în teatru, care a fost o perioadă închis pentru o serie de reparaţii, şi aşteptând cuminte pe scaunul îmbătrânit de vreme să înceapă spectacolul, m-a cuprins o uşoară tristeţe la vederea sălii de spectacol peste care se vede cu ochiul liber că au trecut anii cu urme adânci.
Teatrul Evreiesc de Stat ar putea fi cumva restaurat în totalitate pentru că nu doar acoperişul a îmbătrânit, dar şi strălucirea care se vede că a existat cândva a început să pălească în faţa anilor.
Spectacolele incluse în repertoriul teatrului, dintre care am avut privilegiul să văd câteva în alte locuri în care s-au jucat anul acesta, sunt minunate şi continuă să menţină TES la un nivel cultural ridicat. Actorii sunt toţi foarte frumoşi, talentaţi şi inimoşi, jucând şi în condiţii precare pentru a menţine viu teatrul pe care îl iubesc foarte tare.
Blazonul, de Shalom Ash montat de Andrei Munteanu (Purimspil – o comedie şi Mazl Tov) la Teatrul Evreiesc de Stat este povestea unei familii de elită, cu un renume de sute de ani, care, intrând într-un impas financiar fără precendent, acceptă să treacă blazonul familiei în contul unui neam de negustori nou îmbogăţiţi, parveniţi, lipsiţi de morală care aveau nevoie de un nume curat pentru a ieşi din anonimat.
Spectacolul Blazonul naşte o serie de gânduri în mintea spectatorului, sau, cel puţin aşa s-a întâmplat în cazul meu, pentru că, deşi într-un trecut îndepărtat, povestea este mai actuală ca oricând. Blazonul este despre compromisurile pe care le facem pentru bani până la pierderea identităţii proprii, despre valoarea umană măsurată în posesiuni materiale sau faimă într-o societate viciată de bani şi valori răsturnate, despre ambiţia nemărginită de afirmare a unor oameni fără principii, ambiţie care face victime în jur.
Mărturisesc că mi-a fost destul de greu să urmăresc actorii şi subtitrarea spectacolului în acelaşi timp şi este foarte posibil să fi pierdut din nuanţele interpretărilor artistice concentrându-mă pe acţiune şi înţelegerea textului.
Cu toate acestea am remarcat faptul că fiecare artist, în partitura distribuită de regizor, contribuie substanţial, chiar şi prin roluri secundare, la un spectacol de calitate în care amuzamentul şi gustul amar se succed cu repeziciune în doze echilibrate.
Întreaga distribuţie este excepţională dar mi-au atras atenţia: Anka Levana (în locul Iolandei Covaci) într-o prestaţie plină de energie şi expresivitate, Luana Stoica în ipostaza unei femei fără niciun fel de demnitate, pentru care doar banii contează, Viorica Bantaş într-un rol cheie în spectacol, Nicolae Călugăriţa în rolul unui bărbat secătuit de tristeţe şi sărăcie şi Mirela Nicolau în postura unei mame ale cărei greşeli făcute în educaţia Rozei i se întorc prin lipsa de respect a propriei fiice.
Rămâne memorabilă interpretarea actriţei Arabela Neazi, incredibilă în rolul Rozei, fata unui birtaş şi a unei femei needucate, care şi-ar călca şi părinţii în picioare pentru bani şi faimă, femeia de afaceri dură într-o lume a bărbaţilor, soţia pentru care căsătoria nu e un mod de simţire a iubirii şi împărţirii ei cu cel ales ci o cale de a pătrunde într-o lume mai bună.
Am avut ocazia să o văd pe Arabela Neazi în câteva spectacole dar m-a cucerit complet cu partitura din Frau Hess şi grădinile ei, pentru care merită, în opinia mea, un premiu pentru interpretare. Şi acolo este o femeie a cărei duritate înfioară, o doamnă de fier.
În viaţa reală, însă, mi-a fost drag să descopăr o femeie foarte volubilă care zâmbeşte mult, exact pe gustul meu.
Dacă aveţi atenţie distributivă, dacă iubiţi teatrul în toate formele lui şi sunteţi în dispoziţie pentru un spectacol bun cu actori foarte talentaţi, vă recomand Blazonul la Teatrul Evreiesc de Stat.
Sursă: Blog Ileana Andrei