Deși a avut premiera vara trecută, „Băiatul din Brooklyn”, în regia lui Cristi Juncu, nu s-a jucat de mai mult de două sau trei ori de-atunci. (De ce oare?!) Așadar, reprezentațiile din această lună pot fi considerate o nouă premieră… Pus în scenă la Teatrul Evereisc de Stat, spectacolul s-a jucat la Sala Studio a Teatrului de Comedie.
Textul lui Donald Margulies, deținător al unui premiu Pulitzer pentru piesa „Cină cu prieteni” (pusă în scenă de Claudiu Goga, la ArCuB), are ceva accente autobiografice, Margulies copilărind în Brooklyn. Piesa lui, într-o excelentă traducere a lui Bogdan Budeș, propune o poveste de viață comico-amară, încadrându-se perfect în genul poveștilor care-l interesează pe Cristi Juncu și care-i constituie deja stilul. Un tânăr scriitor, în plină ascensiune, cucerește gloria, intră în lista de bestselleruri cu un roman autobiografic, dar, invers proporțional cu succesul, viața personală i se destramă. Cristi Juncu, a cărui patină o recunoști după simplitatea construcției și după felul impecabil în care funcționează relațiile între actori, construiește povestea lui Margulies ca pe un fel de odisee modernă, în care tânărul Eric Weiss, interpretat de Tudor Istodor, străbate diverse spații și se întâlnește cu diverse personaje care-i marchează existența, lăsându-le de fiecare dată în urmă și mergând mai departe, spre altceva, spre întâlnirea cu sine.
Primul spațiu este spitalul. În rezerva în care tatăl lui, Manny Weiss (Andrei Finți), își trăiește pe un pat ultimele zile din viață, ascultând fără să audă un televizor care nu se vede, dar care merge întruna, Eric înfruntă din nou relația ratată cu tatăl lui. Andrei Finți joacă un bătrân bolnav de cancer, ursuz până la limita cu absurdul, interpretând răutatea cu un umor desăvârșit. Desigur, replicile lui Margulies sunt delicioase, iar cruzimea bătrânului care refuză să-i spună vreun cuvânt cald fiului care spera să audă măcar în acel ultim ceas o vorbă bună, o felicitare, sunt bine redate de Andrei Finți. Scena în care își curăță singur ultimele „pielițe” de pe feliuța de portocală pe care i-o întinde Eric este impecabil construită, iar în spatele ei se ghicește toată frustrarea pe care și unul, și celălalt au acumulat-o de-a lungul anilor.
A doua întâlnire este cea cu prietenul din copilărie, Ira Zimmer, interpretat de Marius Călugărița. De data asta în bufetul spitalului, unde cei doi își au, fiecare, un părinte pe moarte. Irezistibil interpretat de Marius Călugărița, prietenul din școală, pe care Eric nici nu-l recunoaște inițial, e un amestec de timiditate și grosolănie, impecabil dozate. Toți anii care au trecut și toată biografia lor comună și toate granițele care-i despart acum, și admirația omului de rând, care-și trăiește viața într-o dulce banalitate, cu o casă plină de copii și o soție care nu mai e chiar ca-n prima tinerețe, cu o slujbă care nu-i place, cu visele frânte, dar vesel și bonom, toate sunt conținute în interpretarea lui Marius Călugărița, care-și mănâncă salata cu maioneză în caserola de plastic de la bufetul spitalului, cu mare poftă. Străin de o astfel de viață, aruncat brusc în marea de amintiri, Eric conștientizează cât de uriașă e distanța dintre existența lui și cea a fostului prieten, care-l privește cu o admirație sinceră și se simte mândru că s-a recunoscut într-unul din personajele din carte.
Al treilea spațiu, a treia întâlnire. Soția și fostul lor apartament. Nina, o scriitoare ratată, invidioasă mai mult sau mai puțin conștient pe succesul soțului, este interpretată de Raluca Aprodu. Cu o siguranță fără ezitări. Răceala, răutatea, neînțelegerea, respingerea sunt toate conținute în fiecare dintre gesturile Ralucăi Aprodu, în ființa căreia ghicești mai mult ca în oricine frustrarea amară, toate neîmplinirile unei căsnicii din care acum vrea cu hotărâre să iasă. I-au mai rămas câteva fâșii de duioșie, înecată însă toată într-o amărăciune pe care el n-o înțelege, și vezi cu ochiul liber cum întreaga ei ființă, amputată de prezența lui, de ratarea unei sarcini, tot chipul ei întunecat și aproape îmbătrânit își regăsește strălucirea după ce îi dă ultimul sărut. Iar Eric pleacă înghețat, neștiind ce să facă nici cu pachețelele de mâncare pe care le adusese pentru ei doi, nici cu el însuși.
Următoarea oprire este camera lui de hotel din Los Angeles, unde se află într-un turneu de promovare a romanului „Băiatul din Brooklyn”. Împreună cu el aduce o tânără, pe nume Alison, pescuită din librărie și îndăgostită de succesul lui. Mihaela Velicu este poate cea mai puternică și mai colorată prezență din spectacol. Un amestec de copil și femeie, de oportunism fără obiect și admirație sinceră, de inteligență și naivitate, actrița va compune un personaj cu totul aparte în această odisee a lui Eric, tocmai pentru că ea nu înseamnă nimic în existența lui și, în același timp, îl scoate pentru o clipă din propria viață. Îmbrăcată ca o adolescentă obraznică și cu niște codițe împletite ca o școlăriță, Alison golește frigiderul din camera de hotel, se urcă în mijlocul patului cu un braț de pungi cu chipsuri, ciocolate și bomboane și începe să le desfacă isteric pe toate. Printre ronțăieli de chipsuri, îi vorbește cu o seriozitate absolută despre primele lui cărți, dovedind o înțelegere cu totul superioară atât a literaturii lui, cât și a lumii în care el scrie și în care, spune ea, nu mai e loc pentru literatură, care e ceva vetust, ca vechile meșteșuguri pe cale de dispariție… Personalitatea ei își păstrează misterul și farmecul și după plecarea ei absurdă din camera de hotel.
Penultima întâlnire este cea cu producătoarea filmului care urmează să fie realizat după romanul lui, „Băiatul din Brooklyn”. Melanie Fine, interpretată cu un umor fără cusur de Natalie Ester, este genul business woman, fără mari sensibilități, cu o înțelegere mai mult decât superficială a existenței, dar cu un aplomb desăvârșit. Scena e de un comic irezistibil, Natalie Ester surprinzând și redând detalii de comportament tipice, e femeia pisicoasă, care-și asumă încă din prima clipă o familiaritate ce-i oferă confort pe parcursul discuției și o formă de putere, dar care știe să întoarcă totul, cu mână sigură, în beneficiul ei. Superficialitatea ei adorabilă, împreună cu sinceritatea tâmpă a lui Tyler Shaw (interpretat de Cezar Grumăzescu), actorul care urmează să aibă rolul principal în film, creează un moment de un comic cu accente grotești. Concluzia pe scurt a acestei scene ar fi: economia de piață confiscă și transformă indivizi și produse artistice deopotrivă, aruncându-le într-un malaxor uriaș.
Ultima scenă, cea în care Eric, beat, la el acasă, are o ultimă întâlnire de dincolo de moarte cu tatăl lui, este din păcate cea care diluează ritmul spectacolului și în care chiar interpretarea lui Tudor Istodor, atât de inteligent condusă până atunci, scapă oarecum de sub control. Reconcilierea tată-fiu dincolo de mormânt e prea explicativă, iar finalul, în ciuda scenografiei cu imagini puternice a lui Vladimir Turturica, lasă un gust de artificial: romanul cu coperte groase, scos din pământul umed și tatăl și fiul citind kaddish la lumina lumânării.
Sursă: Yorick