de Joseph Sherman
Traducere din limba engleză de Alexandru Panait
Isaac Bashevis Singer a fost un scriitor evreu polonez și american în limba idiș, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, printre cei mai citiți autori ai secolului al XX-lea. Fiind descendent al unei familii de rabini de pe ambele linii, s-a născut în satul Leoncin, aproape de Varșovia, într-un mediu profund religios.
Izbucnirea Primului Război Mondial a făcut ca mama sa, Basheva, (de la al cărei prenume a derivat mai târziu pseudonimul Bashevis) să ia decizia de a-și muta copiii înapoi în satul Biłgoraj. Aici, în calitate de rabin, tatăl lui păstorea comunitatea cu disciplină de fier.
În acel loc ferit de influențele modernității, Bashevis a fost educat în școli religioase tradiționale, dobândind o înțelegere profundă a practicilor religioase, a obiceiurilor populare și a bogatei expresivități idiș, care aveau să-i modeleze opera. La 17 ani, a studiat timp de un an la Seminarul rabinic Taḥkemoni din Varșovia, iar apoi a oferit lecții private de ebraică modernă.
Puternic influențat de fratele său mai mare, scriitorul Israel Joshua Singer (1893-1944), Bashevis a citit numeroase cărți de literatură și de filosofie laică europeană.
Întors la Varșovia și hotărât să devină el însuși scriitor, între 1923 și 1933 a fost revizor la revista Literarishe bleter, pentru care a tradus din limba germană mai multe romane de circulație europeană. De asemenea, și-a publicat propriile lucrări în Literarishe bleter și în Undzer ekspres. În 1925, a câștigat un premiu la secțiunea de ficțiune pentru povestirea timpurie intitulată „Oyf der elter” (La bătrânețe), publicată sub numele „Tse”.
Pentru lucrările de mai târziu a folosit pseudonimul Yitskhok Bashevis, cu scopul de a-și deosebi opera proprie de cea a fratelui său. A devenit un obișnuit în casa lui Hillel Zeitlin, liderul comunității intelectualilor religioași din Varșovia, legând o prietenie pe viață cu Arn, fiul acestuia.
(Sus) Legitimația de presă a lui Singer, reporter pentru Undzer ekspres, din aceeași perioadă.
(Jos) Carnet de membru din 1932 aparținând scriitorului de limbă idiș Isaac Bashevis Singer, emis de Asociația Scriitorilor și Jurnaliștilor Evrei din Varșovia
În 1927, într-un eseu intitulat „Verter oder bilder?” (Cuvinte sau imagini?), Bashevis susținea că imaginile vii și naturalismul brut sunt esențiale pentru o ficțiune de calitate, ilustrându-și teoria prin elaborarea, în următorii 10 ani, a peste 20 de povestiri și a 2 eseuri de critică literară. Cele mai reprezentative povestiri timpurii sunt „Shamay vayts” (Shammai Weitz, 1929), „Tsvishn vent” (Între ziduri; 1930) și „In letste teg” (În ultima perioadă; 1931).
În anul 1932, Bashevis și Arn Zeitlin au fondat la Varșovia revista Globus, cu apariții lunare până în 1935. Într-unul dintre primele sale numere, din septembrie 1932, Bashevis a publicat eseul de critică literară „Tsu der frage vegn dikhtung un politik” („Despre poezie și politică”), în care critica utilizarea literaturii ca instrument pentru promovarea agitației sociopolitice. Un an mai târziu, în eseul „Di shraybers un di zidlers” („Scriitorii și blestemații”; Globus, septembrie 1933), a atribuit declinul scriitorilor idiș din Varșovia influenței ideologiei tendențioase. În calitate de conservator radical, s-a opus ferm agendei de stânga, exprimându-și critica prin subtilități istorice în primul său roman, „Der sotn in Goray” („Satan în Goray”), publicat în fragmente în revista Globus, între lunile ianuarie și septembrie ale lui 1933.
Doi ani mai târziu, Clubul de lectură Yiddish din Varșovia a publicat lucrarea sub forma unei cărți, declarând-o cel mai promițător roman de debut al unui scriitor autohton. Plasat în perioada ulterioară masacrelor din Khmel’nyts’kyi (Hmelnîțkîi), fără aluzii directe, romanul respinge visele utopice prin ilustrarea consecințelor dezastruoase ale isteriei politice generate de iluzii mesianice.
La sfârșitul anilor 1935, a emigrat în Statele Unite. Ajutat de fratele său, a obținut rapid un loc de muncă. A fost mai întâi revizor, apoi editorialist la Forverts, cel mai important cotidian de limbă idiș din New York. A colaborat constant cu Forverts până la sfârșitul vieții, abordând diverse genuri și scriind sub multiple pseudonime. Sub numele Y. Warshavsky, a publicat memorii și articole de beletristică, iar sub D. Segal a oferit sfaturi personale cititorilor și a redactat diverse articole. Pe parcursul carierei, și-a publicat aproape toate lucrările preponderent în idiș. La nivelul anului 1943, când Bashevis devenea cetățean al Statelor Unite, întreaga lume aflase deja că evreii est-europeni sunt exterminați sistematic. A publicat trei lucrări importante în America, ca răspuns imediat la Holocaust. „Der sotn in Goray” a fost reeditat cu coperți cartonate, împreună cu patru povestiri noi; un eseu aproape programatic intitulat „Problemen fun der yidisher proze in Amerike” (Problemele prozei idiș în America) a apărut în Svive; eseul critic „Arum der yidisher literatur in Poyln” (Despre literatura idiș în Polonia) a apărut într-un număr special din Tsukunft.
Odată cu cele patru povestiri noi, Bashevis a introdus pentru prima dată în scenă un narator demonic, ca și când vorbirea normală ar fi devenit deja insuficientă pentru a descrie josniciile la care se coborâse răutatea umană. Publicat în numărul special din Tsukunft, eseul lui Bashevis critica atât temele alese de scriitorii idiș din Polonia, cât și insuficiența resurselor limbii idiș pentru a crea personaje și povestiri „moderne” convingătoare, pledând pentru o reîntoarcere la „comorile ascunse” ale culturii populare evreiești străvechi, în limba autentică. În eseul publicat pentru Svive a mers chiar mai departe, susținând că, din moment ce limba idiș devenise învechită în America, aceasta nu mai putea descrie în mod realist viața americană contemporană. Era însă necesar să se renunțe la prezent în favoarea trecutului, prin documentarea și conservarea lumii destrămate din Europa de Est. Punându-și în practică teoria, a început să lucreze la romanul „Di familye Mushkat” (Familia Moskat). Urmărind soarta mai multor generații ale aceleiași familii, își propunea să descrie ascensiunea, evoluția și destrămarea evreimii poloneze din secolul al XX-lea.
Bashevis a înțeles că, pentru a avea un viitor sigur ca scriitor în America, operele sale nu puteau rămâne exclusiv în idiș. Urmând exemplul lui Sholem Asch (1880-1957), a susținut traducerea cărților sale în engleză, ceea ce i-a adus recunoaștere internațională. De-a lungul vieții, care s-a întins pe 87 de ani, a primit cele mai prestigioase premii literare din Statele Unite, Italia, Franța și Israel. În cele din urmă, în 1978, i-a fost decernat și Premiul Nobel pentru Literatură, din partea Suediei. În plus, i s-au acordat 18 doctorate onorifice, iar el a devenit membru al Academiei Americane și al Institutului American de Arte și Litere.
Expus direct, în primii 30 de ani de viață, la marile frământări intelectuale, politice și sociale ale secolului XX, care au subminat profund identitatea evreiască tradițională, Bashevis și-a propus să evalueze echilibrul dintre câștigurile poporului evreu odată cu deschiderea către cultura europeană, promovată de Haskala, și pierderile suferite prin abandonarea practicilor religioase tradiționale.
Prin plasarea ficțiunilor sale într-un decor în continuă schimbare, de-a lungul a aproape patru secole, el și-a provocat cititorii să reflecteze asupra valorii a ceea ce fusese pierdut, dar și să se întrebe dacă această moștenire mai putea fi recuperată sau dacă o astfel de întoarcere era încă dezirabilă.
Judecarea acțiunilor umane într-un cadru absolutist, delimitat strict între bine și rău, a condus la o utilizare explicită, însă niciodată gratuită, a sexualității. Personajele promiscue sunt portretizate ca ființe epuizate emoțional, iar degradarea lor este subliniată printr-un simbolism îndrăzneț. Reprezentarea spiritelor malefice marchează clar granița dintre sacru și profan. Demonii îi torturează pe cei libertini, blasfemiatori și aroganți, însă rămân neputincioși în fața celor curați, pioși și umili. Ei reflectă întotdeauna răul ascuns în inimile oamenilor, deși chiar și pentru demoni, răul Holocaustului este de nesuportat. „De ce demoni”, se întreabă demonul-narator din „Mayse Tishevits” (O poveste din Tishevits, 1963; tradus în engleză ca „The Last Demon”/ „Ultimul demon”), „când omul însuși este un demon?”
Pentru a ilustra o lume guvernată de absolutul moral, Bashevis și-a plasat intenționat o mare parte din opera sa în Polonia de dinaintea Holocaustului. Aici, departe de progresul tehnologic și neatinși încă de ceea ce el considera corupțiile Haskalei, evreii respectau preceptele Torei ca fiind obligatorii și imuabile. Ca în orice societate, existau și păcătoși, însă aceștia nu trăiau încă într-o hefker velt, les din ve-les dayen – „o lume abandonată, fără judecător și fără judecată” –, imagine prin care autorul a surprins constant golul moral al secolului XX.
Bashevis a descris o lume marcată de relativism moral, analizând-o prin prisma propriei „vinovății a supraviețuitorului”, amplificată de confortul vieții sale în New York, în timp ce evreii alături de care crescuse – inclusiv mama și fratele său mai mic – erau exterminați în camerele de gazare sau lagărele de muncă sovietice. „Ficțiunea se referă întotdeauna la câțiva oameni. Nu poți scrie ficțiune despre mase”, spunea el. După cel de-al Doilea Război Mondial, acei „câțiva oameni” la care se referea erau supraviețuitorii Holocaustului, încercând să-și refacă viețile în America. Bashevis a analizat cu empatie, dar și cu luciditate, atât suferințele pe care aceștia le înduraseră, cât și răul pe care, inevitabil, ajungeau să-l provoace în continuare. În aceeași măsură, a condamnat indiferența celor care nu trecuseră prin nicio suferință.
Concluzia sa, reiterată de-a lungul operei, era că Holocaustul nu i-a făcut pe evrei nici mai buni, nici mai răi. Totuși, i-a lăsat pe cei secularizați și asimilați culturii dominante suspendați într-un purgatoriu moral – o stare reflectată în America materialistă, pe care Bashevis o portretizează cu o critică aspră în Shotns baym Hodson (Umbre pe Hudson, 1957) și Sonim, di geshikhte fun a libe (Dușmancele, o poveste de iubire, 1966).
Bashevis Singer a scris în limba engleză 13 romane, 10 volume de povestiri, 5 volume de memorii, 14 cărți pentru copii și 3 antologii de scrieri alese. Pe de altă parte, în idiș sunt publicate doar 5 romane: Der sotn in Goray; Di familye Mushkat, 2 volume; Der kuntsnmakher fun Lublin (Magicianul din Lublin; 1971); Der bal-tshuve (Penitentul; 1974) și Der knekht (Robul; 1980); 3 colecții de povestiri: Gimpl tam un andere dertseylungen (Gimpel netotul și alte povestiri; 1963); Mayses fun hintern oyvn (Povestiri la gura sobei; 1982); Der shpigl un andere dertseylungen (Oglinda și alte povestiri; 1979); și 2 volume de memorii: Mayn tatns bes-din-shtub („La tribunalul rabinic al tatălui meu”; 1979) apoi Mayn tatns bes-din-shtub: Hemsheykhim-zamlung (La tribunalul rabinic al tatălui meu: Cazuri continuate; 1996). Pentru un scriitor atât de devotat respectării demnității limbii idiș, a permis în mod surprinzător ca (relativ) puține dintre lucrările sale să iasă din tipar în limba în care a scris dintotdeauna. Din cauza acestei disparități, cercetătorii săi sunt încă divizați cu privire la ceea ce ar constitui de fapt corpus-ul autentic al operei sale.
Bibliografie:
Grace Farrell, ed., Critical Essays on Isaac Bashevis Singer (New York, 1996); Janet Hadda, Isaac Bashevis Singer: A Life (New York, 1997); David Neal Miller, ed., Recovering the Canon: Essays on Isaac Bashevis Singer (Leiden, 1986); David Roskies, A Bridge of Longing: The Lost Art of Yiddish Storytelling (Cambridge, Mass., 1995), pp. 266–306; Seth L. Wolitz, ed., The Hidden Isaac Bashevis Singer (Austin, 2001).